Bancherii povestesc: cum se vede din interior colapsul unui gigant financiar

Bancherii povestesc: cum se vede din interior colapsul unui gigant financiar

Pentru Wall Street, falimentul gigantului bancar Lehman Brothers a reprezentat un punct de turnură

În Marea Britanie, ministrul de Finanţe dăduse nume de cod băncilor şi recunoaşte că-i era greu să ţină minte care-i care. „Elvis a părăsit clădirea”, a fost anunţat el atunci când o bancă a ajuns în pragul falimentului - care a dus şi la sinuciderea unui director. În SUA, e-mailurile care circulau la conducerea Trezoreriei şi a Rezervei Federale arată haosul din ultimele zile înainte ca Lehman Brothers să devină falimentul care a schimbat lumea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Laiki, Cipru, 2013 - „A fost ca o înmormântare”
 
În ultima zi de miercuri din martie,membrii boardului director al grupului bancar Laiki, al doilea ca mărime din Cipru, s-au reunit pentru ultima oară în sala lor de şedinţe de la etajul al şaselea al sediului din Nicosia. 

Rând pe rând, toţi directorii şi-au scris demisiile la masa deasupra căreia tronează portretele foştilor preşedinţi ai băncii. 
 
Calea demisiei devenise inevitabilă pentru executivii Laiki la începutul săptămânii, când primiseră o scrisoare prin care banca centrală cipriotă îi anunţa că a fost numit un administrator judiciar pentru a conduce banca, iar boardul era suspendat. 
 

Chestia din Cipru este o „perversă ca pe Târgu Ocna“. Nemţii vor, de fapt, să îi scoată la suprafaţă pe cei care îşi ascund banii în Cipru.

 

Am fost întrebat care ar fi un scenariu foarte rău dacă taxarea depozitelor bancare s-ar extinde în Europa. Sper să nu se repete şi în alte ţări episodul cipriot. Fiindcă s-ar pierde mai mult încrederea în bănci, ce este şi aşa deteriorată.

 

Bătălia pentru Cipru este aparent o bătălie simbolică, ieşindu-se de sub urgenţa cu care s-a discutat în ultimele zile despre ce pericol sistemic ar reprezenta această buturugă mică pentru zona Euro şi sistemul bancar european.

 
 
După mai puţin de o oră, boardul s-a dizolvat pentru prima dată, iar directorii au acceptat că instituţia de creditare înfiinţată în urmă cu 112 ani nu mai exista. 


„A fost ca o înmormânare”, povesteşte un director. 
 
„Laiki a fost o bancă foarte bună pentru mulţi, mulţi ani”
 
 
Moartea grupului Laiki, cunoscut şi drept Banca Populară din Cipru, a fost brutală. Directorii spun că s-au luptat până în ultimul moment, implorând la propriu liderii politici să nu accepte ca banca să fie închisă.
 
Cerinţa venea însă din partea Uniunii Europene şi era una dintre condiţiile puse în schimbul împrumutului de urgenţă în valoare de 10 miliarde de euro, singurul care împiedică acum prăbuşirea totală a întregului sistem bancar cipriot. 
 
„Laiki a fost o bancă foarte bună pentru mulţi, mulţi ani. Din păcate, ea a fost victima a prea multe lovituri. Prima a fost obligarea de a suporta restructurarea datoriei publice a Greciei, ceea ce a costat-o aproximativ 2,5 miliarde de euro”, spune Afxentis Afxentiou, fost guvernator al băncii centrale. 
 
„În al doilea rând, ea a fost extrem de expusă la criză din Grecia, iar în al treilea rând a fost grav afectată de criza economică mondială”, continuă acesta. 
 
În urma unei anchete ordonate de autorităţile cipriote asupra grupului bancar, preşedintele acestuia, Michael Sarris, şi-a depus demisia. 
 
Începutul: cum a împins UE Ciprul în criză
 
Prima lovitură majoră pentru Laiki a avut loc în 2011. Atunci, liderii europeni au ajuns la un acord prin care forţau investitorii privaţi să suporte pierderi la împrumuturile acordate Greciei. 
 
Investitorii privaţi erau forţaţi să participe „voluntar” la cel de-al doilea acord internaţional de asistenţă financiară pentru salvarea Greciei de la falimentul suveran. Investitorii privaţi înseamnă bănci şi fonduri de investiţii, iar participare înseamnă că au fost obligaţi să accepte pierderi de 50% din valoarea împrumuturilor acordate Atenei.
 
Dacă nu, atunci UE şi FMI nu mai acordau al doilea împrumut, de 140 de miliarde de euro, iar băncile pierdeau totul, cel puţin până când Grecia redevenea solvabilă. 
 
Sistemul bancar cipriot, care funcţionează într-o ţară cu un PIB de 18 miliarde de euro, a pierdut patru miliarde de euro. Laiki, a doua bancă din Cipru, a pierdut 2,5 miliarde de euro. Acum, ea va intra în insolvenţă, iar depozitele ei vor fi mutate la Bank of Cyprus, cea mai mare bancă din Cipru. 
 
 
Din această cauză, Laiki a fost forţată să ceară un împrumut de urgenţă de la stat, în valoare de 1,8 miliarde de euro, în iunie 2012. În schimb, statul a devenit acţionarul majoritar al băncii, cu o participaţie de 84% din acţiuni. 
 
De atunci, grupul bancar a mai supravieţuit doar din împrumuturile de la Banca Centrală Europeană. Însă condiţiile în care aceasta acorda creditele se înăspreau de la săptămână la săptămână, îşi amintesc directorii Laiki. Până la urmă, la începutul lunii martie, Banca Centrală Europeană a dat ciprioţilor un ultimatum: aveau trei zile pentru a încheia acordul pentru împrumutul de urgenţă.
 
În caz contrar, instituţia nu mai acorda credite băncilor cipriote, pe care nu le mai considera solvabile în lipsa unui acord de finanţare internaţională. Dacă se întâmpla asta, ciprioţii rămâneau practic şi fără banii de la UE, şi fără împrumuturile săptămânale pe care BCE le acordă băncilor din zona euro. Nu există dubiu că, dacă nu făceau rost de bani din altă parte, aceste bănci s-ar fi prăbuşit. 
 
Guvernanţii de la Nicosia au acceptat astfel condiţiile împrumutului, iar acum cei 8.400 de angajaţi ai grupului au un viitor incert. „Toată lumea ştia că banca are probleme, dar nimeni nu a crezut că se va ajunge aici”, rezumă situaţia un fost director. 
 
 
Astăzi, cum cobori din lift la etajul 40 al clădirii Time-Life din Centrul Rockefeller, logoul Lehman Brothers străluceşte în continuare la fel, de parcă nu ar fi distrus cândva lumea.
 
Tineri cu cravate şi costume de culoare închisă stau la birouri în jurul însemnului. Exact ca în orice altă bancă din lume, nu? Doar că, întâmplător, ei lucrează acum în locul în care, în urmă cu fix patru ani, se putea vedea doar haos, panică şi disperare.
 
Atmosfera era cu totul alta în 2008, la început de septembrie. În Londra, era deja trecut de asfinţit când Alistair Darling, pe atunci ministrul britanic al Finanţelor, îl suna pe Hank Paulson, pe atunci Secretarul Trezoreriei Americane. Eforturile disperate pentru salvarea Lehman de la colaps se derulau de ambele părţi ale Atlanticului.
 
 
După ce americanii epuizaseră toate opţiunile posibile, şi cu doar câteva ore înainte ca bursele să înceapă şedinţa de tranzacţionare de luni, Paulson încerca să-l convingă pe Darling să aprobe preluarea măcar parţială a Lehman de către grupul bancar britanic Barclays. Condiţiile puse de britanici erau prea dure, iar afacerea a picat. 
 
Bursele s-au deschis. În acea zi, indicele bursier Dow Jones Industrial Average, care monitorizează preţul acţiunilor principalelor 30 de companii americane, a înregistrat o scădere de 5%.
 
Ultima dată când avusese loc o astfel de pierdere într-o singură zi era 11 septembrie 2001, când atentatele teroriste asupra Statelor Unite creaseră isterie. 
 
La momentul colapsului, Lehman avea active nominale în 

valoare de 600 de miliarde de dolari. Rămâne, până astăzi, cel mai mare faliment din istoria SUA, iar asta spune multe – nu orice faliment ar putea reuşi să întreacă scandalul Enron.
 
Până în ultimul moment, finanţiştii şi bancherii din întreaga lume au păstrat speranţa că Washingtonul va interveni pentru a salva de la faliment grupul bancar. Nu a făcut-o. Disperarea şi deznădejdea din interior sunt poate cel mai bine explicate de un e-mail scris în dimineaţa zilei de 14 septembrie 2008. A doua zi, luni, banca a anunţat că intră în insolvenţă. 
 
În niciun caz nu vin bani de la guvern... Stau acum să scriu planul de comunicare al guvernului SUA pentru o desfăşurare ordonată... De-abia am terminat o convorbire prin telefon cu WH (Casa Albă - n.r.) şi usg (United States Government - Guvernul SUA - n.r.) are o poziţie unitară, nu vor da bani. Nu mai există nici măcar o afurisită de şansă ca Paulson să clipească acum.
 
Cel care a scris mesajul este Jim Wilkinson, mâna dreaptă a Secretarului Trezoreriei, Hank Paulson.
 
Pe 15 septembrie 2008, falimentul Lehman Brothers, una dintre cele mai mari bănci americane, cobora criza de la înălţimea sălilor de şedinţe ale zgârie-norilor de pe Wall Street în stradă, la omul de rând. Din acest moment, ceea ce fusese poate unul dintre cel mai bine păstrate secrete era pe buzele tuturor. Izbucnise o criză. Una atât de puternică încât nu am reuşit să ieşim nici astăzi din ea.
 
Eforturile pentru a evita acest scenariu au fost uriaşe şi sunt ilustrate de un mesaj trimis de Ben Bernanke, preşedintele Rezervei Federale, banca centrală a SUA, în timpul în care instituţia lucra alături de directorii Lehman la procedura de intrare în insolvenţă:
 
În cazul în care voi fi întrebat: de câţi bani ar fi fost nevoie pentru a păstra LEH (Lehman - n.r.) în viaţă? Înţeleg că 12 miliarde de dolari sau cam aşa, de la investitorii privaţi şi lichiditatea asigurată de Fed (Rezerva Federală - n.r.) nu au fost de ajuns.
 
 
Northern Rock, Marea Britanie, 2008 - „Elvis a părăsit clădirea”
 
„Atunci când bancherii veneau la întâlniri, minutele întâlnirilor îi înregistrau discret, după numele de cod: Elvis a părăsit camera. Un studiu mai atent al dosarului în care se păstrau aceste minute scoteau la iveală faptul că Elvis avea sediul în Newcastle şi că sponsoriza clubul de fotbal Newcastle United (referiri clare care indică banca Northern Rock - n.r.)”, povesteşte Alistar Darling, fost ministru al Finanţelor în Marea Britanie.
 
„Mi se aduceau rapoarte zilnic. Deveniseră cunoscute drept rapoarte despre animale şi despre planetă”, continuă acesta. 
 
Secretara mea îmi aducea o notă care-mi transmitea că Jupiter intră în faliment, că Lapwing (nagâţ - n.r.) este pe cale de a intra în faliment, sau că Badger (bursuc - n.r.) n-o duce deloc bine. Devenise frustrant să încerc mereu să-mi amintesc care-i care. 
 
Britanicii au aplicat acelaşi tratament şi pentru bancheri. Sir Fred Goodwind, preşedintele Royal Bank of Scotland, a primit numele de cod Phoenix. Asta pentru că, deşi s-a ars de multe ori, a refuzat să se dea bătut. „Putea să plece şi se scutea pe el şi mai ales pe familia sa de ani de traume. Până în ultimul moment a refuzat să înţeleagă asta.”
 
În septembrie 2007, Northern Rock a împrumutat sume uriaşe pentru a putea acorda credite ipotecare, iar acum trebuie să-şi achite acele credite prin revânzarea (sau "securizarea") acestor portofolii pe pieţele financiare internaţionale. Însă acum cererea pentru astfel de active a scăzut. 
 
Northern Rock se confruntă cu o criză de lichiditate şi are nevoie de un împrumut de la guvernul britanic. Asta stârneşte temeri că banca va intra în faliment. Clienţii formează cozi uriaşe în faţa filialelor băncii pentru a-şi retrage banii. Este prima "fugă" cu care se confruntă o bancă britanică în peste 150 de ani. Cu o zi înainte, grupul ceruse băncii centrale să o împrumute din fonduri publice pentru a evita colapsul.
 
În 2007, grupul a luat mai multe împrumuturi de la statul britanic, a căror valoare ajungea la 26 de miliarde de lire sterline. Până la urmă, parlamentul britanic a aprobat naţionalizarea grupului pentru a evita falimentul. În 2012, Virgin Money a cumpărat banca de la stat. 
 
La câteva luni de la achiziţie, toate logourile pe care se mai putea citi Northern Rock au fost înlocuite cu altele noi, sub alt brand. În noiembrie 2012, şeful trezoreriei băncii a fost găsit mort. 
 
Keith Currie s-a sinucis, la 56 de ani, după ce nu şi-a putut ierta faptul că nu a reuşit să protejeze clienţii şi investitorii de pierderile pe care le-au suferit atunci când banca s-a prăbuşit. 
 
Hokkaidō Takushoku Bank, Japonia, 1997
 
La 17 noiembrie 1997, una dintre cele 20 de bănci japoneze „prea mari pentru a eşua”, după cum dădeau asigurări liderii de la Tokio, a eşuat. Hokkaidō Takushoku Bank a anunţat că intră în faliment. Două zile mai târziu, indicele Nikkei închidea cu o pierdere de 5,3%. Până în ultimul moment, japonezii au încercat să evite colapsul şi au făcut eforturi pentru a forţa alte bănci să preia Hokkaidō Takushoku Bank. 
 
Când acestea au refuzat, motivând prin faptul că preluarea băncii ar avea consecinţe catastrofale pentru propriile grupuri, autorităţile şi-au întors privirea către asiguratori. Guvernanţii au vrut să convingă companiile de asigurări de viaţă să investească 150 de milioane de yeni (aproximativ 1,2 miliarde de dolari la cursul de atunci) pentru a recapitaliza banca. 
 
Pe măsură ce presa afla despre aceste încercări disperate de a salva banca, clienţii au început să-şi retragă banii în valuri. Asiguratorii au refuzat să se implice, şi, până la urmă, autorităţile au acceptat inevitabilul, iar povestea Hokkaidō Takushoku Bank, înfiinţată în anul 1900, s-a transformat în cel mai mare faliment de instituţie financiară din istoria Japoniei. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările