Austeritatea mai rea decât corupţia?

În cunoscuta sa lucrare din 1968 „Ordinea politică în societăţi în schimbare”, Samuel Huntington făcea o remarcă pe cât de îndrazneaţă pe atât de paradoxală: „singurul lucru mai rău decât o societate cu birocraţie rigidă, supracentralizată şi necinstită este una cu o birocraţie rigidă, supracentralizată şi cinstită”.

În cunoscuta sa lucrare din 1968 „Ordinea politică în societăţi în schimbare”, Samuel Huntington făcea o remarcă pe cât de îndrazneaţă pe atât de paradoxală: „singurul lucru mai rău decât o societate cu birocraţie rigidă, supracentralizată şi necinstită este una cu o birocraţie rigidă, supracentralizată şi cinstită”. Am participat de curând la Stockholm la o dezbatere foarte vie despre democraţii în tranziţie. Un document şocant, publicat în Revista Internaţională de Ştiinţe Politice în 2006, arată că societăţile democratice nu sunt grav afectate de corupţie datorită faptului că aceasta ajută la crearea unui echilibru economic în state care sunt dominate de birocraţie. Mai clar, decizia impusă de sectorul privat este mai raţională şi sigur mai eficientă decât cea a statului birocratic. Rezultatele analizei corelaţiilor statistice demonstrează: corupţia frânează performanţa economică numai în regimurile nedemocratice.   

Dispariţia recentă a lui Margaret Thatcher a generat numeroase şi foarte aprinse analize despre opera ei politică. M-a impresionat credinţa ei exprimată chiar în momentul în care începea drumul spre a deveni prim-ministru: „Dreptul omamenilor de a munci aşa cum doresc, de a cheltui ceea ce câştigă, de a poseda proprietate, de a avea un stat care le este servitor iar nu stăpân.... Ei sunt esenţa unei economii libere. Şi pe această libertate se sprijină toate celelalte libertăţi de care beneficiem”. Când societatea se îndepărtează şi îi şicanează pe cei competitivi, pe cei cu un real sentiment de responsabilitate individuală şi o convingere morală intimă, care nu are nevoie de discursuri şi paradă, ea capitulează inevitabil în faţa intereselor de grup, adică a intereselor aflate deasupra legii şi capabile să acapareze statul. 

Astfel, am înregistrat în tranziţia noastră democratică o pierdere permanentă a potenţialului nostru naţional, o pierdere a voinţei politice şi o instalare în mediocritate.

Acceptăm declinul ca pe o fatalitate. Acceptăm austeritatea ca un fapt inevitabil şi inamovibil. Avem şi corupţie şi nemişcare birocratică. Vă recomand să citiţi, cel puţin, ultimul articol a lui Paul Krugman din New York Times cu privire la austeritate. Au existat multe încercări de a o justifica prin cercetări ştiinţifice dintre care una, realizată de Reinhart şi Rogoff, „Creşterea (economică) într-o perioadă de datorii”, a identificat pericolul extrem de grav pentru economie al datoriei publice la atingerea pragului de 90% din PIB. De aici s-a ajuns la absolutizarea modelului de austeritate care a adus Europa într-o stagnare a crizei şi o paralizie a stimulentelor necesare pentru a reporni economia. Criza economică gestionată prin austeritate a generat un şomaj devastator şi a devenit o scuză pentru tăierea programelor sociale şi a drepturilor salariale. Dar zilele acestea s-a descoperit, după ce mai mulţi cercetători au reluat calculele făcute de Reinhart şi Rogoff, că rezultatele lor erau pur şi simplu incorecte. Cum zice Krugman, austeritatea ne-a fost impusă sub pretexte false.

Modelul FMI combinat cu Comisia Europeană sub care trăieşte România este ilogic, un model al pieţelor fără economie. Avem, ni se spune, o cotă mai favorabilă din partea pieţelor financiare internaţionale însă cu preţul unei abdicări de la obligaţia de a găsi şi stimula motoare economice naţionale. Noi nu salvăm ţara şi nici nu o împingem spre o direcţie mai bună. Nu avem un program de acţiune căci el nu are nicio şansă să treacă de grila nemişcată a FMI. Ceea ce guvernul României, cu toate bunele sale intenţii şi cu o voinţă mult mai proaspătă, poate face este cenzurat de FMI şi constrâns la un exerciţiu în care tot timpul trebuie făcut mai mult, cu mai puţini bani. Nu e absolut rău acest exerciţiu. E chiar necesar. Însă e şi absolut insuficient. Tot Margaret Thatcher spunea atât de frumos: „Eu nu pot să suport Marea Britanie în declin”. Să ne revoltăm împotriva României în declin.