6 ani de la prăbuşirea Lehman Brothers

S-au împlinit ieri 6 ani de la Marea Prabuşire Financiară. Nimeni nu ar fi crezut atunci că o instituţie precum Lehman Brothers va cădea şi că această cădere va declanşa în lanţ o nouă criză financiară internaţională.

Apropos de „€œnimeni nu ar fi crezut”, mă întreba de curând cineva vizibil contrariat cum e posibil că dintre atâţia economişti, nimeni să nu previzioneze (şi să şi oprească) o asemenea criză financiară. În fond, economia e ştiinţă sau nu? Bună întrebare.... Economişti sau nu, după 6 ani, cu toţii ne întrebăm cum de nu am văzut semnele de sub nasul nostru, cum de nu am reuşit să evităm declanşarea unei asemenea căderi economice şi, cel mai grav, cum de nu am reuşit să găsim cea mai potrivită soluţie de a o combate... După 6 ani, recuperarea economiei mondiale este încă discutabilă. Şi asimetrică. 

12 septembrie 2008. Cea mai mare bancă de investiţii, Lehman Brothers, cere ajutor financiar guvernului. Deşi toată lumea a sperat până în ultima clipă că va ceda presiunilor, guvernul american nu acceptă. Rezultatul, Lehman Brothers intră în faliment. Plecând de la ideea preconcepută to bil to fall, prăbuşirea gigantului bancar şochează de-a dreptul pieţele financiare din întreaga lume. Efectele aproape imediate la nivel mondial au fost atât de puternice încât, la doar câteva zile dupムce Lehman Brothers a fost lăsat să între în faliment cu bună ştiinţă, guvernanţii americani anunţau deja că sunt nevoiţi să injecteze masiv lichiditate în sistemul bancar. Supraevaluate, preţurile caselor se prăbuşesc peste noapte, ipotecile explodează, iar coloşii sistemului financiar american - bănci de investiţii / fonduri de economii / asiguratori, etc. cad unul după altul în lanţ domino. Criza ce a urmat s-a dovedit a fi mult mai greu de contracarat decât şi-ar fi închipuit până şi cel mai pesimist economist. A fost bună decizia guvernului american, a fost rea? Până astăzi economiştii se întreabă dacă nu cumva costurile contracarării crizei au fost mult mai mari decât evitarea declanşării ei prin spijinirea băncii de investiţii Lehman Brothers. 

Luate prin surprindere (deşi nu ar fi trebuit), autorităţile americane au încercat să evite instalarea / adâncirea recesiunii, folosind toate instrumentele pe care le aveau la dispoziţie. Mai mult, demonstrează chiar că sunt capabili să inventeze unele dacă e nevoie. Ajuns în aşa-numită capcană a lichidităţii, Fed-ul e nevoit să apeleze la mijloace neconvenţionale de politică monetară. €„Efectul Bernanke” debutează astfel în 2009, atunci când FED demarează programul de relaxare cantitativă, mai exact tipărire de „€œbani ieftini”. Majoritatea economiştilor consideră că utilizarea relaxării cantitative va conduce mai devreme sau mai târziu la apariţia unor efecte perverse greu de contracarat. Mulţi dintre aceştia au prevăzut încă de la debutul programului că tiparniţele de bani nu numai că nu vor rezolva problema de fond, dar vor conduce la apariţia unor noi bule speculative, greu de contracarat fără efecte colaterale, şi, într-un final, a unei noi crize financiare, mult mai violente decât cea din 2008. 

22 mai 2013. Ben Bernanke anunţa că intenţionează să pună capăt programului de relaxare cantitativă. Curând, Bernanke va fi nevoit să infirme zvonurile, pieţele se liniştesc, însă se va specula mult timp că plecarea lui de la FED (după ce anterior fusese numit de Bush şi reconfirmat de Obama) ar fi avut strânsă legătură cu încercarea de restrângere a politicii monetare de stimulare a economiei. 

1 februarie 2014. Janet Yellen este noul preşedinte al FED, prima femeie guvernator al celei mai puternice bănci centrale din lume. Yellen îşi începe mandatul cu un mare dezavantaj. Toată lumea aşteaptă că ea să facă ceea ce Bernanke şi Greenspan nu au reuşit să facă. Să dezumfle bulele speculative create în urma demarării programului de relaxare cantitativă, fără a afecta stabilitatea financiară, creşterea economică, şi, de ce nu, fără să declanşeze un nou val al crizei financiare internaţionale de care se teme toată lumea. 

Octombrie 2014. Tiparniţa de dolari se va opri. Fed va injecta în piaţă ultimele miliarde de dolari, după ce programul a reuşit (?!) să salveze aparenţele vreme de câţiva ani prin tipărirea a peste patru trilioane de dolari. Analiştii financiari, dar şi autorităţile avertizează însă, momentul nu este tocmai oportun, activele sunt vădit supraevaluate, pieţele financiare „euforice”, iar indicii bursieri internaţionali nu reflectă realitatea economiei reale. Riscul declanşării unui alt val al crizei există, dacă momentul încetării tiparniţei de dolari nu va fi bine gestionat. 

Efectele de contagiune dinspre SUA spre Europa s-au extins mai repede decât s-ar fi crezut. Aici criza financiară avea să se transforme rapid într o criză a datoriilor suverane, problemă nerezolvată până astăzi. Mai mult, toată lumea aşteaptă că „€œbula suprema” a datoriilor suverane să se spargă. Întrebarea nu este dacă, ci când. Pe de altă parte, în zona euro criză financiară a pus în evidenţă deficienţele cadrului instituţional al uniunii. Deşi greoi (şi parcă în contratimp, niciodată la momentul potrivit) decidenţii europeni au reuşit totuşi să gestioneze riscurile şi vulnerabilităţile uniunii monetare. Autorităţile europene reuşesc să imagineze (şi să şi concretizeze) diverse instrumente / proceduri privind dezechilibrele macroeconomice menite să ajute la avertizarea timpurie şi la corectarea evoluţiilor economice riscante pe baza monitorizăƒrii unui „tablou de bord” - 6-Pack, Pactul fiscal, Mecanismul European de Stabilitate, autorităţile europene de supraveghere, Comitetul European pentru Risc Sistemic şi Mecanismul unic de supraveghere, etc.

Cu toate astea, criza financiară este departe de a se fi sfârşit. Fie că s-au inventat pesudo-soluţii care au reuşit doar performanţa de a cumpăra timp cu bani ieftini, fie că acestea nu au fost luate la timp şi / sau nu au fost suficient de convingătoare, realitatea arată că economia mondială este departe de a-şi fi revenit. Mai mult, nu puţini sunt economiştii care „văd” suficiente riscuri de declanşare a unui nou val al crizei. În viziunea unora, economia mondială este la fel de vulnerabilă la o criză financiară aşa cum era în 2008. Un pericol în plus sunt datoriile mai mari decât erau atunci şi expunerea economiilor emergente. În momentul de faţă, câteva riscuri pot fi considerate demne de menţionat, urmărit şi mai ales gestionat: supraevaluarea activelor, „euforia” pieţelor financiare, managementul momentului de stopare a programului de relaxare cantitativă, „€œbula supremă” a datoriilor suverane, strategii de politică economică incoerente pe termen mediu, dar şi riscurile de natură geopolitică.