Sfatul avocatului: cum vă puteţi recupera banii daţi pe taxa auto, pas cu pas

Guvernul vrea să dea eşalonat, pe cinci ani, banii plătiţi de şoferi pe taxa auto

Sumele care trebuie restituite de stat, conform hotărârilor judecătoreşti, reprezentând taxa auto, dobânda aferentă, cheltuielile de judecată şi alte sume, devenite executorii până la 31 decembrie 2015, vor fi plătite doar într-un interval de cinci ani, cu plata anuală a numai 20% din valoare.

Redăm, în continuare, poziţia avocatului Vicenţiu Coltuc în legătură cu această decizie a Guvernului

Ce putem face?
Noi credem că această ordonanţă de urgenţă poate fi evitată şi să primiţi întreaga sumă.
Pasul 1
Obtineţi o hotărâre judecătorească favorabilă.
Pasul 2
Executaţi silit statul.

Executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă (s.n.).
Ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

În procesul executării silite a sumelor datorate de către instituţiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operaţiuni privind plăţi dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii.

Ordonanţa nr. 22/2002, aprobată şi completată prin legea nr. 288/2002, a introdus însă o diferenţiere între stat (instituţiile publice) şi restul subiectelor de drept, prevăzând că:

„Art. 1: Executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă (s.n.).
Art. 2: Ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Art. 3: în procesul executării silite a sumelor datorate de către instituţiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operaţiuni privind plăţi dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit legii (s.n.)."

Nu există un mod unitar de a interpreta prevederile ordonanţei la acest moment, putându-se considera, de exemplu, că executarea silită mobiliară sau imobiliară a instituţiilor publice nu mai este permisă, sau că este permisă executarea silită, ordonanţa reglementând numai poprirea asupra conturilor de la trezorerie (poprirea conturilor instituţiilor publice de la bănci nefiind aşadar afectată), ori că interzice executarea silită asupra altor fonduri băneşti decât cele alocate de la bugetul de stat în acest scop.

Curtea Constituţională a fost sesizată în numeroase rânduri pentru a examina constituţionalitatea Ordonanţei 22/2002. în decizia nr. 161/22.04.2003, Curtea a reţinut că „(...) ar fi disproporţionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbării grave a activităţii care constituie însăşi raţiunea de a fi a unor asemenea instituţii.

Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 consacră, în materia executării creanţelor faţă de instituţiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricţii în urmărirea fondurilor băneşti ale acestora, cât şi pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile băneşti, (s.n.)”.

Din această decizie a Curţii Constituţionale rezultă că nu este posibilă o urmărire silită mobiliară sau imobiliară, ci numai o urmărire a anumitor fonduri băneşti ale instituţiilor publice.

În alte decizii, Curtea Constituţională, fără a reveni expres asupra acestei opinii, arată că: „Indiscutabil, ordonanţa instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci numai asupra acelora alocate special de la buget în acest scop (s.n.).

Această limitare nu este însă contrară Legii fundamentale, ci, aşa cum s-a arătat, este în concordanţă cu principiile consacrate de aceasta şi nu înfrânge regula accesului liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil.

Interzicerea executării silite asupra altor fonduri băneşti decât cele alocate de la bugetul de stat în acest scop nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, aşa cum se susţine în motivarea excepţiei, ci o normă de protecţie de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executării silite a unui titlu executoriu să se ajungă la lipsirea unei instituţii publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu (s.n.).”

Curtea nu arată expres dacă limitarea priveşte numai executarea silită a fondurilor băneşti (adică pot fi executate nu numai anumite fonduri, ci şi bunurile mobile sau immobile din domeniul privat), sau toate tipurile de executare, nefiind posibilă decât executarea silită a fondurilor băneşti special alocate de la bugetul de stat.

Nu există încă o practică unitară asupra acestui aspect. Oricum, discutarea efectelor Ordonanţei 22/2002 nu constituie subiectul prezentului articol. Credem că, faţă de soluţiile rezultate din jurisprudenţă Curţii Europene, această ordonanţă şi „filosofia” pe care sebazează devin irelevante.

Concluzie

Aşa cum rezultă din cele arătate anterior, articolul 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat el de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune statului (şi instituţiilor publice) obligaţia pozitivă de a se „plia” la hotărârile judecătoreşti „definitive şi obligatorii” prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun „să se ceară unei persoane, care a obţinut o creanţă contra statului în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să iniţieze procedura executării pentru satisfacerea creanţei sale”.

În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri. Lipsa fondurilor nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere.

Faţă de obligaţiile pozitive care revin statului în baza Convenţiei, credem că Ordonanţa 22/2002 devine irelevantă, acest act normativ găsindu-şi aplicare numai în cazul existenţei unei proceduri de executare silită.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru „filosofia” care stă la baza Ordonanţei 22/2002. în opinia Curţii Constituţionale, Ordonanţa este justificată de faptul că „(...) ar fi disproporţionat şi inechitabil a recunoaşte creditorilor instituţiilor publice dreptul de a-şi valorifica creanţele împotriva acestora în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa perturbării grave a activităţii care constituie însăşi raţiunea de a fi a unor asemenea instituţii.”

Altfel spus, activitatea administraţiei nu poate fi perturbată, în schimb este acceptabilă, uneori, o perturbare a rezultatului activităţii justiţiei. în schimb, Curtea Europeană porneşte de la premisa că„(...) administraţia constituie un element al statului de drept şi că interesul său se identifică cu cel al unei bune administrări a justiţiei”.

De lege ferenda, apreciem că ar fi necesară adoptarea unui act normative care să detalieze un mecanism transparent prin care să se asigure îndeplinirea de către stat a obligaţiilor pozitive care îi revin în temeiul Convenţiei în privinţa executării obligaţiilor de plată stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătoreşti „definitive şi obligatorii’'.