Salariile: la ce le raportăm?
0
Prietenul meu Ilie Şerbănescu afirma miercuri, într-un comentariu, că guvernatorul BNR s-ar împotrivi măririi salariilor în România. Şi adăuga: „Dacă n-o face personal, îl pune pe dl. Vasilescu s-o facă”.
Cum ştiu bine că Ilie nu are nimic de împărţit nici cu dl. Isărescu şi nici cu mine, şi nici nu e vreun ranchiunos, înclin să cred că s-a încurcat în nuanţe.
Ilie Şerbănescu îl cunoaşte bine pe guvernatorul BNR. Îl vede el chemându-mă şi cerându-mi să spun la televizor ori să scriu un anume lucru? Eu nu-l văd. Şi cu atât mai mult nu-l văd cerând cuiva să pledeze pentru menţinerea salariilor mici.
Să nu fi observat însă Ilie Şerbănescu, în ceea ce mă priveşte, că departe de a mă pronunţa pentru menţinerea salariilor mici insist, în toate analizele pe care le fac publice, că România are nevoie ca de aer de salarii care să stimuleze lucrul bine făcut?! Într-o dezbatere televizată, când era citat fostul premier Emil Boc în legătură cu „salariile nesimţite”, am afirmat că „în România un salariu nesimţit e tocmai cel al domnului Boc; nesimţit de mic”. Mai târziu, tot într-o emisiune TV, am avut un dialog în direct şi cu domnul Ponta. Tot pe seama salariului de prim-ministru. Să fiu bine înţeles. Un politician, devenind prim-ministru, poate să accepte şi un salariu de 5000 de lei pe lună. Drama e însă alta. Pe scară, în jos, posturile de experţi de la Guvern şi din ministere, în care ar trebui să fie încadraţi specialişti de înaltă clasă, care să gândească programe de dezvoltare a ţării, n-au cum să asigure decât salarii sub cele al prim-ministrului şi ale miniştrilor, descurajant de mici. Dacă vrem să crească salariile profesorilor, medicilor, ale masei lucrătorilor din ţară, va fi nevoie ca mii de tineri capabili, îndrăgostiţi de creştere economică şi de dezvoltare durabilă, să opteze pentru posturi guvernamentale.
Revin, acum, la guvernatorul BNR. Nici vorbă să fi susţinut vreodată menţinerea salariilor mici. Iar la salariile din sectorul privat n-avea de ce să se amestece. Ar fi fost şi fără sens. În companiile private, salariile sunt dictate de legea pieţei, după cum merg cererea şi oferta. Dar Ilie Şerbănescu, ieşind din cadru, încearcă să-şi convingă cititorii că „intervenţiile publice de genul celor ale dlui Isărescu (…) sunt de fapt nişte presiuni pentru realizarea intereselor capitalului străin pe linia salariilor din România”. Şi, probabil pentru a fi şi mai convingător, continuă: „salariile mici reprezintă o politică impusă de capitalul străin şi din păcate asumată guvernamental în numele unei aiureli care pretinde că prin acestea se asigură atractivitate pentru investitorii străini”…
De ce spun că Ilie a ieşit din cadru? Iată ce scrie: „A invoca rezultatele din industrie (se referă la productivitatea muncii din industrie – n.a.) pentru a bloca creşterile de salarii la stat este ceva lipsit de temei”. Singur, deci, şi-a fixat cadrul de analiză: salariile din sectorul de stat. Şi admite că:
1) guvernatorul BNR, când face referiri la salarii, are în vedere salariile de la stat;
2) consideră că „invocata corelaţie cu creşterea productivităţii muncii este strict corectă”, dar că „din păcate pentru dl. Isărescu nu mai are bază practică în România”, fiindcă ar fi luată în calcul numai productivitatea muncii din industrie;
3) „şi astfel, crede Ilie Şerbănescu, a dispărut reperul obiectiv de creştere a productivităţii muncii în raport cu care să se decidă sau nu sporuri de salarii în sectorul de stat şi în ce proporţii”.
Şi atunci, dacă acesta e cadrul – salariile la stat – mai are sens afirmaţia că „salariile mici (pentru care ar pleda guvernatorul BNR) reprezintă o politică impusă de capitalul străin”? Investitorii străini nu vin în România să lucreze cu salariaţi de stat. Ei lucrează în sectorul privat iar companiile din acest sector nu-şi aliniază salariile după judecăţile Băncii Naţionale. Ele plătesc salariile pe care şi le pot permite.
Ori de câte ori guvernatorul BNR a vorbit despre salarii s-a referit de fapt la nevoia unui „mix funcţional între politica monetară, politica fiscală, politica salarială şi politica de restructurare”. Şi e normal să fie interesat –sub aspectul stabilităţii financiare – de o bună legătură între cele patru politici. Tot aşa cum este normal să fie interesat de o legătură corectă între salariile plătite de stat şi puterea de plată a ţării exprimată prin productivitatea muncii. Chiar Ilie notează că „invocata corelaţie cu creşterea productivităţii muncii este strict corectă”. Şi dacă este corectă, chiar strict corectă, care-i motivul de supărare?
Îl citez pe Ilie Şerbănescu: „Din păcate pentru dl. Isărescu (această corelaţie – n.a) nu mai are bază practică în România”. Motivul fiind acela că nu se leagă creşterile salariale în sectorul de stat şi productivitatea muncii… în industrie. Are dreptate: chiar nu se leagă. Numai că niciodată, în nicio analiză, guvernatorul BNR nu raportează salariile bugetarilor la creşterea productivităţii muncii în industrie. Raportul îl face cu productivitatea muncii la nivelul întregii economii. Şi cum la acest indicator se ajunge punând în aceeaşi ecuaţie valoarea adăugată brută, cea obţinută în toată economia, şi populaţia ocupată (fiind cuprinşi aici atât salariaţii, cât şi lucrătorii pe cont propriu care exercită activităţi productive) ce concluzie se desprinde? Că Ilie Şerbănescu şi guvernatorul BNR nu sunt deloc în dezacord.
Când, în comentariul lui de miercuri, Ilie se vede la un moment dat obligat să judece în spiritul logicii economice, scrie negru pe alb: „Ori se caută altă bază de raportare cât de cât obiectivă, ori se procedează gradual la mărirea salariilor, dar cu prudenţă”. Niciodată însă guvernatorul BNR n-a luat în calcul baza de raportare despre care vorbeşte Ilie Şerbănescu: „productivitatea muncii în industrie”. Iar o altă bază, mai obiectivă decât productivitatea muncii pe economie, e greu să poată fi găsită. Ignorând-o, sporul salarial s-ar duce în preţuri, ar face inflaţie, şi salariaţii s-ar trezi cumpărând cu mai mulţi bani mai puţine mărfuri.
Se încarcă comentariile...
