Leul fără frontiere (25)

La începutul lui februarie ’98, convertibilitatea de cont curent a leului era deja un fapt împlinit. Începuse o nouă liberalizare a monedei naţionale. Mulţi au prevestit că BNR nu va reuşi „să ţină cursul” şi că vom asista la o prăbuşire a pieţei noastre valutare. N-a fost aşa.

Deşi, dacă judecăm drept, acele predicţii prăpăstioase aveau o oarecare justificare. Aceea că frica de reforme se dovedise a fi o boală ce se cronicizase. Din această cauză, două procese importante – privatizarea şi restructurarea regiilor statului şi marilor întreprinderi cu capital de stat – înaintau greu. Poziţiile monopoliste erau păzite cu sfinţenie.

*

Semnificativ în acest sens este faptul că, într-un comunicat prin care ni se notificau creşteri de riscuri în economia românească din acel timp, Agenţia Moody’s menţiona că numai 12 la sută din industrie reprezintă zona capitalului privat. Firesc ar fi fost ca atât marile întreprinderi, cât şi autorităţile statului să fie trezite la realitate. E drept că, în ’97, economia românească a fost străbătută de un gând clar de accelerare a reformelor. S-a vorbit chiar despre terapie de şoc. O emoţie ciudată s-a făcut însă simţită în societate, cuprinzând sindicate, grupuri de politicieni, cercuri universitare şi industriale. „E prea devreme!” a fost cuvântul de ordine. Aşa că ne-am trezit că centralismul-birocratic a fost lăsat să producă blocaj şi sărăcie, sub motivul că... întreprinderile româneşti nu sunt încă pregătite pentru economia de piaţă. Şi asta într-un moment în care sute de preţuri continuau să nu spună adevărul şi să întreţină astfel un pericol în economie: inflaţia ascunsă.

Reforma ar fi fost un leac amar. Dar bun. Nu la gust, ci ca efect. S-a recurs însă la jumătate de doză şi... efectul nu s-a produs. Populaţia a simţit doar gustul amar: s-au liberalizat încă o dată preţurile. Inflaţia a luat-o din nou razna. Un timp. S-au scumpit pâinea, carnea, laptele. Spirala s-a declanşat, fiind antrenate şi alte preţuri în vârtej, atât la mărfuri alimentare, cât şi la mărfuri nealimentare. Dar mai ales la servicii.

Şi totuşi, noua oră exactă a preţurilor a început să fie dată de piaţă. De notat că Banca Naţională nu s-a aliniat cadrului larg de amânare a reformelor şi a pus în aplicare, operativ, un program monetar nou, cu trei obiective esenţiale: adevărul cursului de schimb, adevărul emisiunilor monetare şi adevărul dobânzilor. Principala ţintă fiind calmarea inflaţiei.

*

În ansamblu, mecanismul de corectare a preţurilor a funcţionat. Iar corecţia preţurilor a înviorat piaţa de consum, a condus la stabilizarea pieţei valutare interbancare şi la revigorarea pieţei monetare. În acelaşi timp, a început să crească economisirea populaţiei. Inflaţia mare din ’97, de peste 150 la sută, a fost însă un drog puternic pentru întreprinderile nerestructurate: le-a dat iluzia supravieţuirii. Producătorii de stat au fost lăsaţi să-şi continue jocul aşa cum erau obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, în timp ce oferta lor de mărfuri a rămas restrânsă. Numai că, în aceste condiţii, cererea solvabilă s-a restrâns şi ea. Tot mai mult. Salariile reale n-au mai putut să crească, deşi cele nominale au fost neîncetat mărite. Fiindcă o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu avea cum să justifice alt nivel de câştiguri, mai înalt. Salariile neîndestulătoare n-au putut să asigure consumuri mai mari. Dimpotrivă, consumul a scăzut. Aşa că vânzările de mărfuri au scăzut şi ele. Peste stocurile de produse finite nevândute s-au aşezat alte stocuri.

În aceste condiţii, politica de însănătoşire a monedei naţionale, de restructurare raţională a cantităţii de bani şi de echilibrare a puterii de cumpărare a banilor nu a fost dublată de reforme radicale în întreprinderi. Şansa a fost că Banca Naţională a intensificat bătălia pentru o monedă stabilă, care să-şi sporească puterea de cumpărare. Având patru mari priorităţi: 1) calmarea presiunilor inflaţioniste; 2) o bună funcţionare a pieţei valutare; 3) consolidarea rezervelor valutare; 4) credibilitatea internă şi internaţională a României în mediile fiananciar-bancare. Cum însă piaţa monetară şi piaţa valutară nu au avut parte de sprijin efectiv prin deschiderea grabnică a unui al doilea front (bătălia pentru o economie stabilizată, în stare să asigure o creştere sănătoasă) vocile ce preziceau eşecul trecerii la convertibilitatea de cont curent a leului s-au înmulţit.

*

Prezicătorii vedeau însă şi un alt argument în sprijinul lor: intensificarea presiunilor speculative asupra leului.  Adevărul este că speculatorii de pe pieţele valutare, huliţi şi urâţi în toată lumea, chiar şi pe pieţele consolidate, dar în acelaşi timp respectaţi şi temuţi, gândeau că o reformă valutară ce nu e sprijinită de o reformă economică va fi pentru ei un adevărat rai. Banca Naţională a răspuns acestui pericol cu o strategie adecvată. Dar fără să ignore şi rolul pozitiv al speculatorilor. Căci fără ei pieţele ar suporta un somn dramatic al valorilor: mărfuri, bani, titluri financiare. Deţinătorii acestor valori ar face stocuri şi ar aştepta să le vândă când preţurile vor fi convenabile. Speculatorii dinamizează piaţa, introduc imprevizibilul, forţând urcuşuri ori coborâşuri neaşteptate, obligându-i pe toţi jucătorii de pe piaţă să caute să scape cât mai repede de mărfuri, de bani, de titluri de valori. Contracararea speculaţiilor se învaţă ca orice îndeletnicire. De multe ori se învaţă din greşeli. În anii de dinainte de 1998, pe piaţa noastră valutară s-au câştigat bani buni din speculaţii. De fiecare dată s-a mizat pe slăbirea leului, cu deosebire iarna. Acum însă, în ianuarie 1998, jocul avea să se schimbe. Banca Naţională era pregătită să-i pună pe speculatori în faţa unor mişcări surprinzătoare şi imprevizibile ale cursului leu-dolar. E drept că, în acele zile de început de an, importatorii de resurse energetice umflaseră cererea de valută. Băncile care au avut ordine de cumpărare au urcat rapid cursurile. Celelalte au încercat să se alinieze. Tentaţiile speculative n-au întârziat să se manifeste. Dar BNR a arătat că este pregătită să contracareze toate aceste presiuni. Confruntarea a fost profesională şi nicidecum administrativă.

*

Desfăşurarea evenimentelor a fost o dovadă elocventă în acest sens. Ultima zi bancară din 1997 (31 decembrie) confirmase linia definitorie a ultimilor luni: stabilizarea pieţei valutare. Cursul de închidere s-a înscris în limitele prognozelor făcute pentru noiembrie şi decembrie: o depreciere lină a leului, în raport cu dolarul, nu mai mare de două procente. Ultimul curs din ’97: 1 dolar = 8023 lei. De la acest curs merită să începem analiza.

Anul 1998 a debutat în forţă. Importatorii au făcut să crească brusc cererea de valută. Totodată, au avut loc puternice presiuni speculative asupra monedei naţionale. Leul a fost împins în jos, în timp ce monedei americane i s-a creat un culoar liber la urcare. Astfel „stimulat”, dolarul a sărit peste patru praguri psihologice în numai cinci zile bancare.

Luni, 5 ianuarie, piaţa valutară s-a redeschis. Prima zi din ’98 n-a semănat însă deloc cu ultima zi din ’97. Mai întâi, a fost un fel de şah valutar, mulţi jucători încercând deschideri tari, spre a-şi surprinde adversarii şi a obţine poziţii avantajoase. Mai era şi vestea că BNR a depus la Monitorul Oficial noul regulament valutar, fapt care a aprins gustul acumulărilor de valută. Plus o cerere sporită de valută din partea importatorilor de resurse energetice. La care s-a adăugat faptul că, în mai toate balurile de pe pieţele valutare, dolarul luase conducerea dansului. În aceste condiţii, rata de schimb a făcut un salt peste pragul de 8100. Cursul comunicat de BNR: 1 dolar = 8121 de lei. Un salt în sus al dolarului cu 98 de lei.

Marţi, 6 ianuarie,  zborul dolarului  a fost ceva mai puţin impetuos: un salt de 82 de lei. Cursul zilei: 1 dolar = 8203 lei.  Încă un prag psihologic fusese doborât.

Miercuri, 7 ianuarie, saltul dolarului a fost şi mai atenuat: cu 33 de lei. Cursul zilei: 1 dolar = 8236 de lei.

Joi, 8 ianuarie, saltul dolarului a rămas la nivelul zilei anterioare: tot cu 33 de lei. Cursul zilei: 1 dolar = 8269 de lei.

Vineri, 9 ianuarie, pe piaţa valutară s-a produs cea de-a doua explozie. La cauzele deja amintite s-a mai adăugat una: seismul de pe scena politică internă, mai cu seamă discuţiile aprinse privind posibile alegeri anticipate. Căderea leului a devenit mai accelerată. Cursul zilei: 1 dolar = 8360 de lei.  A fost depăşit al treilea prag psihologic, cel de 8300 de lei.

BNR a anunţat, vineri seara, că va interveni decisiv, pentru a opri presiunile speculative şi a restabili echilibrul cursului. Luni dimineaţa, ratele de schimb ale băncilor comerciale mai purtau pecetea zilei de vineri. Cursul comunicat de BNR: 1 dolar = 8420 de lei. Fusese depăşit al patrulea prag psihologic: cel de 8400. Dar acest curs, exprimând temperatura pieţei luată dimineaţa, nu a surprins tendinţa zilei: ieşirea leului din picaj.

Marţi, 13 ianuarie, cursul valutar comunicat de BNR a reprezentat o premieră a anului 1998: leul şi-a încetat căderea. După ce luni, 12 ianuarie, cursul a fost de 1 dolar = 8420 de lei, cel mai de sus nivel atins în ianuarie 1998, marţi dolarul a început să  piardă teren. Rata de schimb a scăzut cu 5 puncte: 1 dolar = 8415 lei. Moneda naţională nu numai că a ieşit din picaj, dar a şi urcat.

Sigur, Banca Naţională a intervenit în joc, dar rolul său a fost acela de a menţine piaţa valutară în bună stare de funcţionare. Pentru că piaţa valutară este, în ultimă instanţă, un termometru, care să măsoare cât de mare sau cât de mică e temperatura în economia românească. O economie la începutul anului 1998 cu foarte puţine  afaceri, cu oferte care nu corespundeau cererii, cu întreprinderi care aveau pierderi în loc de profit.