Leul fără frontiere (15)

Pregătirea convertibilităţii de cont curent se desfăşurase  în condiţiile unei inflaţii galopante, care în ’97 urcase la 150 la sută. Preţurile căţărătoare au depreciat leii. Fuga de bani s-a extins, oamenii alergând spre magazine imediat ce-şi încasau salariile sau pensiile. Din această cauză inflaţia a căpătat şi mai mult curaj. Banca Naţională şi-a asumat  riscul de a urca dobânzile începând din 1994.

Atunci, o altă şansă de a opri inflaţia nu se întrevedea.

Criticii BNR s-au grăbit să scoată din sertare teorii vechi, pe care le fluturau în timpuri noi: „Dobânzile mari vor face să crească şi mai mult inflaţia, pentru că vor fi înglobate în costuri... care la rândul lor se vor regăsi în preţuri”.  N-a fost aşa. Nu avea cum să fi fost aşa. Din 1994, inflaţia a scăzut. Coborâşul a continuat şi în 1995. Şi dacă, în 1996, a fost reluat urcuşul, nu dobânzile au fost vinovate.

*

În ’96, Banca Naţională a fost obligată să înmulţească creditele cu dobânzi preferenţiale. Aşadar: bani mulţi şi ieftini. Normal, preţurile şi-au reluat cursa.

În ’97, BNR n-a mai intervenit însă direct asupra dobânzii. Cantitatea de lei a fost reglată atunci în condiţii de piaţă.

Pe piaţa monetară, dobânzile mari s-au dovedit capabile să atragă bani în bănci şi să stimuleze astfel procesul de economisire. Piaţa valutară, scoasă şi ea de sub povara intervenţiilor administrative,s-a înviorat treptat, pe măsură ce devenea tot mai concurenţială. A ieşit în relief noul rol al BNR,  acela de a menţine piaţa valutară în bună stare de funcţionare, în aşa fel încât să reflecte cu exactitate realitatea din economie.

Fără îndoială că leul, într-un climat inflaţionist, cădea mai întâi faţă de el însuşi. Când ne duceam la piaţă, aveam nevoie de mai mulţi lei, uneori de la o zi la alta, pentru a cumpăra mai puţine mărfuri. Acest vânt sufla şi în pânzele cursului de schimb, pe piaţa valutară. Ar fi fost normal să cumpărăm dolari cu mai puţini lei? Cumpărăm şi dolarul tot cu mai mulţi lei, ca şi mărfurile. Numai că o astfel de legătură, între inflaţie şi curs, provoca efecte mai ales pe termen lung. Pe termen scurt, inflaţia nu dobora imediat cursul. Fapt important, pentru că economia beneficia astfel de un răgaz pentru calmarea preţurilor.

Politica monetară restrictivă, pe care o practica Banca Naţională, nu avea în vedere atât mişcările de pe piaţa valutară, cât blocarea inflaţiei. De fapt, BNR acomoda masa monetară la adevărurile din economia noastră. O economie cu foarte puţine  afaceri, cu oferte care nu corespundeau cererii, cu întreprinderi care aveau pierderi în loc de profit. Într-adevăr, era periculos să ajungă mulţi bani într-o astfel de economie.

Dacă, înainte de ’96, politica valutară a fost folosită de autorităţi ca pârghie pentru amânarea restructurării, lucrurile s-au schimbat radical din 1997 încoace. Mai întâi, cursul valutar permitea obţinerea promptă a unor informaţii valoroase cu privire la anticipările pieţei. Şi asta pentru că piaţa valutară dobândise un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. Apoi, se renunţase la orice fel de intervenţii administrative, banca centrală păstrându-şi doar prerogativele conferite de lege. Cu alte cuvinte, rolul Băncii Naţionale s-a recalibrat în bună măsură în jurul stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară şi a poziţiei de jucător pe această piaţă.

*

Actorii principali ai pieţei deveniseră băncile comerciale. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valute la cursuri pe care singure le decideau. Cursul a început să fie echilibrat „de jos în sus”, în sensul că decizia aparţinea băncilor comerciale şi clienţilor acestora:  exportatori şi importatori.

De ce liberalizarea pieţei s-a produs abia în februarie ’97? Pentru că atunci sosise timpul potrivit! Într-un moment în care întregul sistem al preţurilor se întorcea cu faţa spre piaţă, era normal să facă la fel şi cursul valutar, care este preţul-preţurilor. Şi mai era ceva: 1 februarie ‘97 intrase în vigoare Legea Concurenţei. Acestei legi i se potrivea şi un curs valutar stabilit în condiţii de liberă concurenţă. Liberalizarea pieţei a făcut  astfel un pas înainte, pentru că s-a înteţit concurenţa. Acest moment a fost  pregătit de BNR încă de la 1 ianuarie 1997, când moneda naţională a început să urce către valoarea ei reală.

Piaţa valutară  a dobândit un mai mare număr de centre de putere. Decizia s-a dispersat. Legea cererii şi ofertei  şi-a intrat mai bine în rol. În acest fel, adevărul preţurilor – pe pieţele de producţie şi pe pieţele de consum – a început să se conjuge, pe piaţa valutară, cu adevărul preţului-preţurilor, care este cursul de schimb.

*

 S-a vorbit deseori, în 1996, despre faptul că Banca Naţională a fost constrânsă să blocheze concurenţa pe piaţa interbancară. Dacă afirmaţia avea în vedere telefoane sau ordine verbale ultimative, primite la BNR, atunci ea nu era adevărată. Pentru că această constrângere s-a manifestat în forme mult mai sofisticate. Prin legea 20/1996, prin nenumărate hotărâri de guvern şi prin ordonanţe, ce au dobândit apoi putere de lege, au fost ştrangulate pieţele de producţie şi de consum, dar mai ales piaţa energetică şi piaţa creditelor. În aceste condiţii, BNR nu putea să-i asigure pieţei interbancare condiţii de liberă concurenţă. Pentru că ar fi rupt economia în două şi ar fi pus-o într-un pericol uriaş.

În 1997 se conturase speranţa în închegarea unui edificiu extrem de important: sistemul de pieţe integrate. Acest sistem, menit să asigure infrastructura economiei de piaţă în România, fiindcă pieţele ar fi putut comunica între ele prin canalele concurenţei şi liberei iniţiative, n-a fost închegat. Şi nici astăzi nu este încă închegat. Pieţele nu au fost corelate în aşa fel încât toate să joace acelaşi joc. Şi toate să fie supuse legii concurenţei şi legii cererii şi ofertei.

Totuşi, un rol regulator a revenit pieţei valutare şi 28 de societăţi bancare au fost autorizate să participe la toate genurile de operaţiuni specifice. S-a eliminat, astfel, distincţia dealer/broker, sub incidenţa căreia numai patru bănci (Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion Ţiriac) aveau dreptul să stabilească, pe piaţă, cursuri. Care era principala noutate? După spargerea monopolului „celor 4 mari”, toate băncile puteau efectua vânzări sau cumpărări de valute la cursuri pe care singure le determinau. În fiecare dimineaţă, băncile (egale în drepturi şi obligaţii) afişau în sistemul informaţional cursuri de deschidere, care erau ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei din partea clienţilor, ambele influenţate de principalii indicatori macroeconomici: rata inflaţiei, dinamica balanţei comerciale, deficitul bugetului şi nivelul dobânzilor. Sau de tranzacţiile între bănci.

*

Evoluţia cursurilor practicate pe piaţă era determinată însă de politica fiecărei bănci comerciale. Banca Naţională şi-a păstrat însă trei posibilităţi de intervenţie pe această piaţă: 1) prin reglementări specifice, de natură să accentueze liberalizarea; 2) prin cumpărări şi vânzări de valută, pentru echilibrarea ofertei cu cererea, măsură pe care o exersau cu succes în condiţiile existenţei unei rezerve consistente; 3) prin rata dobânzilor. Banca Naţională a început să fie cumpărător net de valută. Desigur, cu scopul de a-şi întregi rezerva valutară şi de a slăbi presiunea supra cursului leu-dolar.

Pe piaţa leilor, în schimb, unul dintre cele mai evidente paradoxuri l-a constituit inversarea de roluri între BNR şi băncile comerciale. În mod obişnuit, Banca Naţională are rolul de creditor pentru băncile comerciale. Iată însă că, în 1997, începând din vară, rolurile s-au  inversat: BNR a apărut, faţă de băncile comerciale, în postură de debitor. Cum s-a ajuns aici? în ’97, Banca Naţională nu a mai alimentat cu bani băncile comerciale pe canalele clasice. Dimpotrivă, au fost deschise depozite la BNR (noutate absolută) în care au fost atrase surplusurile monetare ale băncilor comerciale. în contrapartidă, Banca Naţională s-a înscris în debit faţă de băncile comerciale, datorându-le dobânda cuvenită.

Decizie inevitabilă. Pentru că pompele din economia reală, acele pompe destinate să absoarbă banii în afaceri şi investiţii eficiente, n-au funcţionat bine. În aceste condiţii, surplusul de masă monetară s-a aflat mereu într-un teribil pericol: acela de a fi absorbit de către preţuri. În ’97, această fugă a banilor în preţuri a fost una dintre cauzele fluctuantului nostru proces inflaţionist, cu urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase.

*

De ce n-au funcţionat bine pompele de absorbţie din economia reală? Una dintre cauze, poate cea mai importantă, a fost faptul că nu toate  motoarele au fost turate cu aceeaşi viteză, fapt care a produs discordanţe ce adeseori chiar au pus în pericol mişcarea economiei. Tocmai blocarea concurenţei şi sufocarea pieţelor ne-au tras înapoi. Pentru că au încurajat somnul economiei, risipa de resurse, determinând ineficienţa şi sărăcia. Sistemul integrat de pieţe libere – de consum, de producţie, monetară, valutară, de capital – în care să domine concurenţa, continuu să rămână doar un vis.

Operaţiunea „adevărul preţurilor” demarase în forţă la 18 februarie 1997. Am îndurat însă un salt inflaţionist de 18% în februarie, altul de 30% în martie, dar în aprilie inflaţia a început să piardă vizibil din altitudine. Piaţa monetară a cunoscut şi ea modificări notabile. Decizia privind dobânzile a fost transferată pieţei. Iniţial, am resimţit un urcuş alarmant, dar apoi dobânzile au pornit să se regrupeze spre cote rezonabile.

Piaţa valutară ne-a oferit schimbările cele mai spectaculoase. Pe această piaţă se aştepta la coadă săptămâni sau chiar luni. Acordul cu FMI a prevăzut realizarea conversiei în numai 3-4 zile. Din vara lui ’96 încă, schimburile valutare se făceau pe o piaţă tot mai fluidă, tot mai funcţională. Oferta de valută creştea, principalele motive fiind un mai mare aflux de investiţii străine şi graba unor exportatori români de a-şi repatria încasările în valută deîndată de BNR a mizat pe leu.

*

După ce „au căzut” dobânzile, s-a zvonit că vom asista la o nouă fugă spre dolari. Cine a făcut aşa a pierdut. Pentru că ’97 a fost anul leului.

În ’97, România n-a reuşit totuşi să se adapteze lumii grăbite, în continuă mişcare, în care trăiam. Vedeam cum, în ţările avansate, în prim-plan trecea avantajul competitiv. Acel avantaj  pe care ţi-l dă ceea ce numim, astăzi, efectul informaţional: produse cu tot mai puţină materie brută (fier, oţel, lemn, mase plastice, resurse energetice) şi cu tot mai multă inteligenţă încorporată în substanţa finală. Atât timp cât, în economie, avantajele noastre competitive rămâneau minime – în vreme ce tehnologiile avansate făceau să nu mai conteze distanţele până la sursele de materii prime iar firmele stimulau cu bani tot mai mulţi munca performantă – , România continua să deţină lanterna roşie a nivelului de trai în Europa. În consecinţă, hrana populaţiei era necorespunzătoare, starea spitalelor – grea, alocaţiile pentru învăţământ şi pentru educaţie – neîndestulătoare. În economie, deşi se trecuse decisiv la adevărul preţurilor, dobânzilor, ratelor de schimb, dar fără să fi fost lansată o provocare decisivă în direcţia adevărului costurilor de producţie, continuam să ne lovim de un sistem conjunctural, lipsit de eficienţă şi, în consecinţă, incapabil să producă bunăstare. Aşa că, de-a lungul întregului an 1997, populaţia României a continuat să piardă bani la ruleta inflaţiei.