Legea dării în plată a fost întoarsă la Parlament, pentru reexaminare, de către preşedintele Klaus Iohannis. Ce motive invocă şeful statului

Preşedintele Klaus Iohannis a transmis, vineri, Parlamentului, cererea de reexaminare asupra legii privind stingerea creditelor prin darea în plată a imobilelor ipotecate, anunţă Administraţia Prezidenţială.

„Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a trimis Parlamentului, vineri, 18 decembrie, spre reexaminare, Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite“, se arată într-un comunicat al Preşedinţiei.

UPDATE Iată ce a postat preşedintele pe pagina sa de Facebook:
„Legea privind darea în plată este bine-venită, dar forma adoptată de Parlament, în loc să-i ajute pe cei care au credite imobiliare, riscă să creeze noi dificultăţi, mergând chiar până la imposibilitatea aplicării ei.
Terminologia neclară, necorelarea cu legislaţia în vigoare şi crearea unor situaţii de inechitate între beneficiarii legii sunt câteva dintre problemele actului normativ.
De aceea, am retrimis astăzi legea spre reexaminare Parlamentului.
Este atributul Legislativului să definească mai riguros termenii folosiţi, astfel încât să fie eliminate neclarităţile şi evitate confuziile“.

Vă prezentăm textul integral al cererii:

Bucureşti, 18 decembrie 2015

Domnului Călin Popescu Tăriceanu
Preşedintele Senatului

În temeiul articolului 77 alineatul (2) din Constituţia României, republicată, formulez următoarea

CERERE DE REEXAMINARE

asupra Legii privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite

Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite reglementează dreptul debitorului de a stinge integral creanţa şi accesoriile sale, inclusiv penalităţi, izvorând dintr-un contract de credit, prin transmiterea către creditor a dreptului de proprietate asupra bunului imobil ipotecat în favoarea creditorului.

Principiul dării în plată (datio in solutum) este un principiu economic şi juridic care induce partajarea riscurilor, în mod echitabil, între creditor şi debitor.

Apreciem că aplicarea acestui concept în legătură cu instituţia creditului ipotecar este binevenită, însă trebuie să aibă în vedere adaptarea instituţiei dării în plată la specificul acestui tip de contract, care este unul pe termen lung, ceea ce ar asigura premisele unor raporturi de creditare bazate pe sustenabilitate în evaluarea valorilor economice.

Aşadar, darea în plată trebuie legiferată astfel încât să preîntâmpine sau să diminueze hazardul moral în relaţia dintre creditor şi debitor, într-un context contractual în care comportamentele economice ale acestora să fie ghidate de principiul responsabilităţii în privinţa drepturilor şi obligaţiilor lor legitime.

Pe de altă parte, reglementarea raporturilor contractuale dintre debitorii aflaţi în imposibilitatea de a-şi achita creditele ipotecare pentru achiziţionarea de locuinţe şi creditorii acestora răspunde, totodată, unei problematici care are şi profunde conotaţii sociale şi pentru care soluţiile legislative trebuie să ofere celor aflaţi într-o asemenea situaţie predictibilitate şi securitate juridică.

Din aceste perspective, considerăm că actele normative în materie trebuie să fie clare şi lipsite de orice echivoc, doar astfel putând fi realizat scopul avut în vedere de legiuitor.

Or, prin instituirea unor proceduri menite să deroge de la Codul de procedură civilă, prin derogarea cvasi-generală de la Codul civil, prin absenţa unor prevederi exprese de corelare cu alte acte normative incidente, precum şi prin utilizarea unei terminologii neclare, Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în forma transmisă la promulgare, poate genera dificultăţi în aplicare şi o practică judiciară neunitară.

Astfel, deşi instituie o soluţie simplă şi aparent tentantă de stingere a obligaţiilor asumate prin credite, în realitate o asemenea reglementare ar putea antrena pentru beneficiarii acestei legi probleme atât în valorificarea drepturilor lor legitime, cât şi în raporturile lor juridice cu alte persoane.

1. Prin domeniul de aplicare, Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite are în vedere raporturile juridice dintre persoanele fizice şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra persoanelor fizice.

Obiectul de reglementare al legii îl constituie dreptul debitorului de a stinge integral creanţa şi accesoriile sale, izvorând dintr-un contract de credit, prin transmiterea către creditor a dreptului de proprietate asupra bunului imobil ipotecat în favoarea creditorului. În caz de opoziţie a creditorului, legea deschide debitorului posibilitatea la o acţiune prin care instanţa suplineşte consimţământul creditorului, obligându-l pe acesta să devină titularul dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat (art. 1 coroborat cu art. 8).

La art. 2 din lege se prevede faptul că dispoziţiile sale se coroborează printre altele, şi cu prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. În realitate, normele nou instituite nu se coroborează, ci derogă de la prevederile Codului de procedură civilă referitoare la competenţa instanţelor de judecată, termenele procedurale, procedura de judecată şi cea de soluţionare a căilor de atac.

Dincolo de confuzia de ordin terminologic (coroborare/derogare), regulile nou introduse pot avea consecinţe sub aspectul valorificării unor drepturi şi nu se justifică sub aspectul urgenţei.

Astfel, art. 6 din lege prevede că la data comunicării notificării se stinge dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor şi a garanţilor personali sau ipotecari.

În ceea ce priveşte momentul stingerii acestui drept, învederăm faptul că data comunicării poate fi diferită de data primirii notificării de către creditor.

Or, până la momentul primirii notificării, creditorul nu are cunoştinţă de decizia debitorului de a transmite dreptul de proprietate.

De aceea, considerăm că legea ar fi trebuit să facă referire la data primirii notificării şi nu la aceea a comunicării. În plus, având în vedere că în situaţia admiterii contestaţiei creditorului, acesta va putea demara sau relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară împotriva debitorilor, cât şi împotriva codebitorilor şi a garanţilor personali sau ipotecari, apreciem că legea ar fi trebuit să reglementeze suspendarea dreptului creditorului, iar nu stingerea acestui drept.

De asemenea prin acelaşi articol, legea consacră dreptul garanţilor de a stinge creanţa debitorului principal, independent de consimţământul acestuia.

Considerăm că prin această soluţie legislativă pot fi afectate inclusiv drepturile debitorului, întrucât acesta poate pierde toate bunurile ipotecate, chiar şi în ipoteza în care îşi execută obligaţia şi îşi plăteşte ratele la timp.

În acest context, semnalăm şi faptul că legiuitorul nu a avut în vedere consacrarea dreptului debitorului de bună-credinţă, parte principală în contractul de credit, de a se opune procedurii demarate de garantul său.

Art. 7 din lege prevede posibilitatea creditorului de a contesta procedura notificării în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia.

Pentru considerentele anterior expuse, acest termen ar trebui să curgă de la data primirii notificării, acesta fiind momentul de la care creditorul îşi poate exercita dreptul de a contesta.

Totodată, alin.(2) al aceluiaşi articol din lege prevede soluţionarea contestaţiei creditorului de către instanţa de judecată într-un termen de 10 zile, termen ce curge de la înregistrarea cererii, judecata urmând a se face cu citarea părţilor.

Având în vedere că potrivit alin. (4) al art. 7 sunt suspendate procedurile judiciare sau extrajudiciare în curs de soluţionare, nu apare ca fiind justificată instituirea unui termen atât de scurt. Pe de altă parte, un termen redus fixat instanţei pentru soluţionarea contestaţiei ar putea să ducă şi la disfuncţionalităţi în activitatea instanţelor.

Consecinţe în ceea ce priveşte funcţionarea instanţelor pot rezulta şi din derogările de la normele de competenţă materială a instanţelor prevăzute în Codul de procedură civilă, prin faptul că judecătoriile devin competente să soluţioneze contestaţiile creditorilor şi acţiunile debitorilor independent de valoarea creditului şi a bunului ipotecat (art. 7 şi art. 8 din lege).

Art. 8 alin. (1) din lege prevede că în situaţia în care creditorul refuză preluarea imobilului, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Într-un raţionament juridic riguros, această normă este de natură a crea confuzie prin faptul că instanţa, învestită cu o acţiune în constatare, va dispune cu privire la modalitatea prin care se stinge obligaţia şi se transmite dreptul de proprietate.

Or, stingerea obligaţiilor debitorului şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor sunt specifice acţiunii în realizare şi nu acţiunii în constatare.

Aceasta întrucât dreptul de proprietate al creditorului nu este preexistent acţiunii debitorului, ci i-a naştere prin hotărârea judecătorească.

Până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, creditorul nu are un drept de proprietate asupra imobilului, ci are doar un drept accesoriu, o garanţie, respectiv ipoteca.

Potrivit art. 35 din Codul de procedură civilă, cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

În plus, cerinţa interesului asupra căreia instanţa trebuie să se aplece în mod deosebit în cadrul acţiunilor în constatare este imposibil de verificat sub aspectul legitimităţii dat fiind faptul că art. 4 din lege, stabilind condiţiile în care operează darea în plată, nu are în vedere o situaţie obiectivă ce ar putea să justifice interesul debitorului.

Este de subliniat şi faptul că, în urma stingerii creanţei ca urmare a dării în plată, prin această procedură creditorul ipotecar diligent, care şi-a constituit o garanţie, dobândeşte o situaţie juridică inferioară altor creditori (creditori chirografari), care, deşi nu au o garanţie, pot urmări bunurile mobile şi imobile prezente şi viitoare ale debitorilor până la satisfacerea întregii creanţe.

2. În ceea ce priveşte derogarea de la Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, menţionăm faptul că aceasta nu acoperă situaţia contractelor de credit încheiate sub imperiul vechiului Cod Civil, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 11 din legea trimisă la promulgare aceasta urmează a se aplica şi contractelor de credit aflate în derulare.

În plus, considerăm că lipsa indicării exprese a articolelor din Codul civil de la care se derogă poate genera dificultăţi cu privire la aplicabilitatea acelor reguli referitoare la specificul transmiterii dreptului de proprietate şi al stingerii obligaţiilor, cum ar fi: starea bunului la momentul transmiterii, situaţia datoriilor locative şi a taxelor către stat datorate de debitorul proprietar, obligaţia de a răspunde pentru viciile lucrului şi pentru evicţiune, lipsa acordului codebitorului, situaţia terţilor interesaţi etc.

Soluţia prevăzută la art. 11 din lege nu se corelează nici cu opţiunea formulată de legiuitor odată cu adoptarea Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil în ceea ce priveşte aplicarea în timp a legii ce guvernează contractul de credit.

Astfel, art.3 din Legea nr. 71/2011 prevede că: „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”, iar art. 102 alin. (1) stipulează: „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.”

Din analiza celor două prevederi se poate observa că soluţia de ultraactivitate a legii vechi, aleasă de legiuitor în anul 2011, pentru facta pendentia şi pentru elementele contractului ce au individualitate proprie este fără echivoc.

Fără a contesta posibilitatea legiuitorului de a exprima o altă opţiune cu privire la aplicarea legii în timp pentru contractele de credit în derulare, considerăm că această soluţie trebuie expres înscrisă în conţinutul legii noi.

Pentru a nu genera interpretări diferite în practică, apreciem că Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite trebuie să cuprindă prevederi şi în acest sens.

Art. 4 din lege stabileşte condiţiile în care operează darea în plată, fără a fi avută în vedere vreo condiţie obiectivă ce ar putea să justifice situaţia debitorului, a cărui obligaţie a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă executarea întocmai a prestaţiei caracteristice.

Se derogă astfel de la regimul juridic al impreviziunii, reglementat la art. 1271 din Codul Civil, cu consecinţe directe asupra securităţii raporturilor juridice. Menţionăm că art. 1271 din Codul civil acoperă în prezent ipoteza avută în vedere de iniţiator în expunerea de motive, respectiv creşterea costurilor executării propriei obligaţii.

În acest caz, instanţa de judecată are posibilitatea de a aprecia în concret adaptarea contractului ori încetarea acestuia prin raportare la anumite condiţii obiective.

Altfel spus, chiar şi fără reglementarea trimisă la promulgare, pentru contractele încheiate sub imperiul Codului civil instanţele pot revizui contractele, asigurându-se astfel restabilirea echilibrului contractual.

În lipsa unor condiţii obiective, darea în plată urmează a se aplica oricărei persoane, indiferent de venituri şi indiferent dacă rambursarea creditului îi creează dificultăţi sau nu, oricărui tip de imobil dobândit prin credit ipotecar, fie că e vorba de unul cu destinaţie de locuinţă sau nu şi independent de situaţia locativă a debitorului, indiferent dacă locuieşte efectiv în imobilul ipotecat sau nu, fie că deţine sau nu alte soluţii locative.

Totodată, soluţia avută în vedere de lege pare inechitabilă în raport cu situaţia în care debitorul ar mai deţine şi alte bunuri imobile sau chiar mobile de o valoare însemnată.

3. Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite nu se corelează cu dispoziţiile O.U.G. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementările programului Prima Casă.

Prin acest program guvernamental se facilitează accesul persoanelor fizice la achiziţia sau construirea unei locuinţe prin contractarea de credite garantate de stat. Potrivit art. 1 alin. (7): „în baza contractului de garantare, asupra imobilelor achiziţionate în cadrul Programului se instituie în favoarea statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi în favoarea finanţatorilor, proporţional cu procentul de garantare, un drept de ipotecă legală de rangul I până la finalizarea procedurii de executare silită asupra imobilului care face obiectul garanţiei, potrivit legii, cu interdicţia de înstrăinare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani şi interdicţia de grevare cu sarcini a acesteia pe toată durata garanţiei”. Or, prin faptul că dispoziţiile legii trimise la promulgare nu conţin referiri la normele programului Prima Casă, nu se înţelege dacă acestea sunt implicit abrogate sau sunt menţinute având în vedere caracterul lor special.

Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite nu se corelează nici cu prevederile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, care reglementează procedura aplicabilă debitorului aflat în imposibilitate de a-şi achita datoriile şi acordul expres al creditorului la darea în plată.

În concepţia acestei ultime legi menţionate, liberarea de datorii nu poate fi posibilă decât în condiţiile stabilirii stării de insolvenţă a persoanei fizice.

Însă, prin legea transmisă la promulgare, debitorul care nu mai doreşte să îşi execute obligaţiile contractuale este încurajat să recurgă la darea în plată, ştergerea de datorie neavând efecte similare celor ale Legii nr. 151/2015.

Astfel, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 151/2004 prevede că în cazul în care prin planul de rambursare se stabileşte că imobilul locuinţă a familiei urmează să fie valorificat pentru acoperirea pasivului, debitorul va putea rămâne în imobil până la valorificare, dar nu mai mult de 6 luni de la data prevăzută în plan pentru valorificare, dacă nu se convine un termen mai favorabil prin plan, iar dacă modalitatea de valorificare este darea în plată, care operează înaintea expirării termenului de 6 luni de la data prevăzută în plan pentru valorificare, debitorul va putea rămâne în imobil până la împlinirea acestui termen, cu achitarea unei chirii în cuantumul stabilit de comisia de insolvenţă.

În plus, art. 59 din Legea nr. 151/2015 reglementează darea în plată specială, posibilă în cazul în care, deşi au fost efectuate toate demersurile prevăzute de lege, lichidatorul procedurii nu a reuşit să valorifice un bun urmăribil în termenul prevăzut de lege.

4. Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite nu respectă cerinţele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Sub aspectul cerinţei legale de respectare a unităţii terminologice, subliniem faptul că legiuitorul operează cu expresii diferite, folosind la art. 1 expresia contract de credit, iar la art. 5 noţiunea de contract de credit ipotecar.

Normele sunt neclare întrucât există mai multe categorii de credite cu garanţii ipotecare, printre care amintim creditul ipotecar pentru care s-a constituit ipotecă pe imobilul cumpărat, creditul pentru investiţii imobiliare ce se obţine pentru construcţia de imobile, caz în care nu se poate institui ipotecă pe bunul ce se va construi, dar se instituie pe alte bunuri imobile, credite de consum, descoperiri de cont care sunt acoperite cu garanţii imobiliare.

De asemenea, legea transmisă la promulgare nu respectă nici cerinţele tehnic-legislative privind menţiunile referitoare la transpunerea actelor europene.

Astfel, în expunerea de motive a legii se precizează că aceasta transpune şi Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010.

Însă art. 45 din Legea nr. 24/2000 prevede că în situaţia actelor normative care transpun direct norme europene în dreptul intern, după partea dispozitivă a acestora se face o menţiune care să cuprindă elementele de identificare a actului transpus, precum şi gradul de transpunere a acestuia (total sau parţial).

Din analiza textului legii transmise la promulgare, am constat lipsa unei asemenea menţiuni, ceea ce poate conduce la două interpretări.

Astfel, fie legiuitorul nu a realizat, nici măcar parţial, o transpunere a directivei, caz în care consultarea Băncii Centrale Europene era obligatorie în conformitate cu art. 127 alin. (4) şi art. 282 alin. (5) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene coroborat cu Decizia nr. 98/415/CE.

Subliniem că în această situaţie subzistă obligaţia statului român de transpunere a directivei europene menţionate până la data de 21 martie 2016.

Dacă însă o asemenea transpunere s-a realizat, în acord cu dispoziţiile art. 148 din Constituţie, cu cele ale articolului 4 para. 3 din Tratatul Uniunii Europene, care instituie principiul cooperării loiale, şi având în vedere prevederile Legii nr. 24/2000, era obligatorie precizarea de către legiuitor a gradului de transpunere (totală sau parţială).

În aceeaşi idee, a necesităţii respectării normelor de tehnică legislativă şi având în vedere consecinţele aplicării legii semnalăm că, cel puţin în cadrul reexaminării, se impune consultarea Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi a Guvernului în vederea formulării de către acesta a unui punct de vedere în privinţa implicaţiilor economice şi bugetare ale legii.

Faţă de argumentele expuse mai sus şi având în vedere competenţa legislativă exclusivă a Parlamentului, vă solicităm reexaminarea Legii privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
KLAUS-WERNER IOHANNIS