INTERVIU Steven van Groningen, CEO Raiffeisen Bank: „În România am văzut prima dată un oraş fără curent noaptea. Era incredibil!“

Bancherul olandez Steven van Groningen (57 de ani) vorbeşte despre primele vizite bizare în România comunistă, pe vremea când era un canotor profesionist, dar şi despre cei peste 15 ani de când locuieşte neîntrerupt în Bucureşti şi este la conducerea uneia dintre cele mai mari bănci din ţară.

Steven van Groningen este, atunci când întinde politicos mâna pentru un salut, „Ştefan“. Nu e niciun artificiu banal, se simte român şi îi place aici încă de când a întâlnit oameni calzi şi ospitalieri. Aşa sunt probabil sătenii din Bucovina, acolo unde el a mers, pentru prima dată în 1985, tocmai în Stulpicani!, pentru a le spune părinţilor fostei canotoare Valeria Răcilă că el vrea mâna fiicei lor. Şi s-au căsătorit, în ciuda regimului comunist care-i împiedica. Dacă, până atunci, Steven van Groningen îşi împărţea timpul între orele de canotaj şi cele de la facultate, jobul part-time ca fotograf, prieteni, plimbat cu bicicleta, câte şi mai câte, după terminarea studiilor şi participarea la câteva campionate mondiale de canotaj, van Groningen a lăsat costumul de sportiv pentru cel negru, cu nod în gât, de bancher. Traseul său atât de schimbător şi divers nu doar că nu l-a încurcat vreodată, ci chiar l-a motivat mereu să fie mai bun. Un profesionist. „Am boala asta de sportiv de performanţă, care mă determină să îmbunătăţesc permanent ceva la mine“, spune bancherul cu regretul că la ultima competiţie pentru biciclişti a ieşit doar pe locul al şaselea. Când nu este în biroul său din Sky Tower din Capitală, acolo de unde conduce banca Raiffeisen, „Ştefan“ este în Herăstrău şi aleargă. Vedeţi dacă reuşiţi să-l ajungeţi din urmă.

„Weekend Adevărul“: Se spune că olandezii nu au perdele la ferestrele de la casă. La dumneavoastră cum e?
Steven van Groningen: (Râde) Nu peste tot este acest obicei, depinde, desigur, de zonă. Dar în multe oraşe, într-adevăr, nu există perdele la geam şi poţi să vezi cu uşurinţă ce se întâmplă în casele oamenilor. Motivul ar fi o metaforă pentru faptul că oamenii nu au niciun secret, n-au nimic de ascuns. Totuşi, aici, acasă, dar şi în Deventer (n.r. – oraş din zona centrală a Olandei), am preferat să trag draperiile...

Ce amintiri aveţi din copilăria petrecută-n Deventer?
Eu locuiam de fapt în afara oraşului, dar veneam zilnic în Deventer, la şcoală, care e un oraş foarte frumos, cu o istorie veche şi în care vin mulţi turişti. Pe vremuri, era un oraş bogat, pentru că mulţi localnici făceau comerţ pe apă cu ţările scandinave – oraşul fiind traversat de râul Ijssel, un braţ al Rinului. Şi încă s-au păstrat clădirile cu arhitectură veche, de pe vremea când rudele îndepărtate din familia mea s-au stabilit acolo, probabil pe la începutul anilor1700. Şi am în minte toate aceste imagini frumoase despre oraş, văzute de pe bicicletă. Aşa e în Olanda – când eşti copil, ai o libertate fantastică. Adică te pui pe bicicletă şi te duci unde vrei, fără ca părinţii tăi să vină după tine, să te aducă sau să te ia de undeva. Şi nu e deloc periculos! Eu mergeam la şcoală, la lecţiile de muzică şi să mă joc hochei pe iarbă numai cu bicicleta. Apoi, când ajungeam acasă, în funcţie de cum era vremea, mama îmi dădea ori saboţi de lemn, ori cizme de cauciuc şi fugeam la joacă.

Două clase repetate în liceu

Erau părinţii dumneavoastră aşa îngăduitori cu timpul dumneavoastră? La şcoală cum vă descurcaţi?
Sigur că de multe ori era nevoie ca ei să fie riguroşi, pentru că altfel nu-mi făceam temele. Era clar că era important să am rezultate bune la şcoală, dar nu neapărat extraordinare. Dar era important şi să practic un sport sau să particip la diverse activităţi culturale. Mama mă lua des cu ea la concerte de muzică clasică sau la workshop-uri creative, unde să pot face lucruri cu mâinile mele. Era de preferat să fiu un om complet decât să fiu cel mai bun la o anumită materie. În acest senes, părinţii nu m-au împins niciodată către nimic. Ei erau cei care aveau grijă de mine şi m-au susţinut când am avut nevoie. În liceu, de exemplu, fiindcă eram implicat în diverse activităţi, a trebuit să repet două clase! Dar nu s-a întâmplat din cauza lipsei de inteligenţă, ci pur şi simplu că eram ocupat cu prea multe lucruri.

Spuneaţi că aţi luat lecţii de muzică. Aţi cântat la vreun instrument?
La clarinet. Când eram mic, am urmat cursuri câţiva ani şi mă bucur că această activitate a făcut parte din cultura mea. Dar admit că acum am devenit doar un consumator de muzică. Când vine vorba de performanţă, cred că nu pot să mă fac mai util decât ca, la momentul oportun, să dau pagina cuiva care cântă la pian (râde).

Studiile în drept, o tradiţie de familie

După liceu, aţi urmat Universitatea din Leiden, cu specializarea în drept comercial. V-aţi dorit în mod special această facultate?
Nu m-a încântat această alegere la început. Dar pentru că ultimii doi ani de liceu i-am făcut într-unul ca să-i recuperez pe cei repetaţi, a trebuit să iau brusc o decizie referitoare opţinea pentru facultate. Şi,pentru că în familia mea exista o tradiţie, în sensul că tatăl, fratele, bunicul şi străbunicul absolviseră dreptul la Leiden, m-am hotărât să urmez şi eu tot asta. Oricum, în Olanda, să ai studii în drept este considerat ca şi cum ai avea studii de bază. În acelaşi fel în care economia, şi cu precădere Academia de Studii Economice, este în România. Astfel că sunt mulţi olandezi care sunt absolvenţi de drept. Dacă mă uitam acum 20 de ani la membrii unui consiliu de administraţie dintr-o bancă din Olanda, cei mai mulţi erau jurişti de profesie. Facultatea asta îţi formează mai mult un mod de gândire. Ştiu că am fost foarte mirat că în România trebuie să înveţi legea sau anumite articole din lege pe dinafară. Noi aveam legile deschise pe bancă la examen.

Medicina veterinară: n-a fost să fie

Aţi avut totuşi şi alte opţiuni? Vă plăcea ceva în mod deosebit ca materie la şcoală?
Am vrut să mă fac medic veterinar, dar erau foarte puţine locuri la facultate şi n-am reuşit să intru după ce am dat admitere. De asemenea, o perioadă am cochetat cu ideea să mă fac fotograf, dar la această variantă părinţii mi-au zis: „Nu mai bine păstrezi asta ca pasiune?“. Nu era doar o întrebare, ci un sfat cât se poate de serios. A fost, într-adevăr, o pasiune, încă mai este, pentru că, în timpul studenţiei, ca să mai câştig nişte bani, am şi lucrat ca fotograf. Făceam poze pentru o agenţie de presă, mai ales la evenimente sportive, uneori şi la nunţi.

Ce vă plăcea să fotografiaţi? Mai ţineţi minte primul cadru?
Cred că aveam 7 ani, dacă-mi amintesc bine, însă pot afla cu exactitate pentru că eu am păstrat negativele la toate fotografiile pe care le-am făcut vreodată. Le aveam încă de la 16 ani, însă am fost surprins să găsesc acasă, la părinţii mei, şi fotografii mai vechi, din primii ani de şcoală. Îmi plăceau peisajele sau să surprind momente din jurul meu, care se întâmplau atunci. Nu prea fotografiam portrete pentru că eram timid din fire şi mi-era greu să rog pe cineva să-mi pozeze. Cel mai mult îmi plăceau competiţiile sportive, pentru că, dacă înţelegi un anumit sport, îţi dai seama că nu e tocmai simplu să prinzi un moment bun, care să transmită ceva.

Cel mai mare hobby al lui Steven van Groningen este fotografia Foto: Arhivă Personală

„Am amânat să-mi termin studiile ca să fiu canotor“

În timpul studenţiei, când nu vă ocupaţi timpul cu fotografia şi şcoala, mergeaţi şi la ore de canotaj. Cum vă făceaţi timp pentru toate? Şi nu era cam târziu să începeţi să practicaţi un sport de performanţă?
Cum spuneam, la noi în familie sportul era ceva obişnuit. Şi încă de mic mergeam la hochei pe iarbă, iar ulterior am început să fac canotaj. Din nou, dacă vreţi, intervine o tradiţie din familie, pentru că şi tatăl, şi bunicul meu au fost canotori. La fel cum eu sunt acum bancher, tatăl, bunicul şi străbunicul au fost tot bancheri, iar stră-străbunicul a avut chiar o firmă de brokeraj (zâmbeşte).

Câte generaţii de bancheri!
Cinci!

Cea mai mare suferinţă a tatălui său

Dar în familie a practicat cineva canotaj de performanţă sau era o activitate în timpul liber? Dumneavoastră aţi ajuns la câteva campionate mondiale.
Nu toţi au performat – doar tatăl meu, în tinereţe, s-a calificat cu echipa de canotaj la Campionatele Europene din 1939, dar care au fost anulate din cauza războiului (n.r. – Al Doilea Război Mondial) şi toată viaţa a suferit din cauza asta. Eu m-am hotărât să fac canotaj pentru că dădeam randament, aveam rezultate şi voiam să văd până unde pot ajunge. Şi am amânat să termin studiile ca să fac sport. Fusesem la câteva competiţii, de exemplu în 1982, la Campionatul Mondial de Canotaj din Elveţia, şi eram foarte concentrat să ajung la Olimpiada de la Los Angeles din '84, lucru care s-a şi întâmplat.

Vă gândeaţi atunci că ulterior puteţi să aveţi o profesie legată de sport?
Nicidecum! Ştiam întotdeauna că nu voi putea să fac asta mereu. După 1984, am mai făcut încă un an ca să ajung în Belgia, la Campionatul Mondial de Canotaj, apoi am tras linie şi am zis: „Gata! Asta a fost“. Şi cred că la mulţi sportivi e aşa. Pentru că nu neapărat factorii biologici determină sfârşitul carierei, ci mai degrabă cei sociali – ai o familie, un job, apar anumite responsabilităţi şi conştientizezi să nu mai poţi să faci asta la nesfârşit. La mine, momentul în care am spus „stop“ a fost pe la 28 de ani. Destul de târziu...

Tatăl dumneavoastră  a fost mândru că aţi ajuns la olimpiadă „în locul lui“?
Evident! Părinţii mei m-au sprijinit întotdeauna. Dar au avut şi ei momentele lor de îndoială. Recent, am întrebat-o pe mama mea dacă vreodată a fost îngrijorată de soarta mea şi mi-a răspuns: „Niciodată! Dar tatăl tău a fost...“ (râde)

Sute de formulare completate pentru o căsătorie „pe uşa din faţă“

La una dintre competiţiile de canotaj, aţi cunoscut-o pe Valeria Răcilă. Se întâmpla în 1982, când ea a obţinut medalia de argint în Elveţia. Trei ani mai târziu aţi hotărât să vă căsătoriţi. Cum a fost prima dată când aţi venit în România?

(Soţii Steven şi Valeria Răcilă van Groningen)

Era o perioadă, cum să zic, foarte ciudată. Eu am început să învăţ limba română mai întâi singur, prin 1984, apoi am întâlnit un român în Olanda care m-a ajutat. Am încercat permanent să găsesc informaţii despre ţară şi citeam tot ce prindeam despre România. Însă sunt anumite lucruri despre care citeşti care sunt greu de imaginat. Trebuie să le experimentezi, să treci prin ele. De exemplu, am venit în ţară prima dată în noiembrie 1985. Am mers mai întâi în nord, la Stulpicani (n.r. – judeţul Suceava), acasă la Valeria. Acolo am văzut cum arată o localitate,  până şi oraşele din zonă fără curent noaptea. Asta mi se părea incredibil de greu de imaginat.

„Eram discreţi, dar toată lumea ştia de noi“

Cum vedeaţi situaţia din ţară? Veneaţi din Olanda, o ţară liniştită, în România, care trecea prin anii grei ai comunismului.
Am încercat să înţeleg sistemul. Nu voiam să judec în niciun fel, era pur şi simplu o acceptanţă. Pe de altă parte, oamenii erau atât de amabili şi de ospitalieri, că lucrul acesta compensa mult. Nici nu voiam să creez probleme cuiva şi aveam parte de tot felul de episoade interesante. De exemplu, trebuia să stau la hotel , eu fiind străin. Şi bineînţeles că soţia mea, încă neoficial, nu putea să stea cu mine şi ne rezervam două camere în hotel. Chiar dacă eram discreţi, toată lumea ştia despre noi. Mi-amintesc că, într-o sâmbătă seara, era o nuntă la restaurantul hotelului şi am primit un telefon de la recepţie: „Uitaţi, hotelul este plin, putem să folosim noi cealaltă cameră?“.

A durat destul de mult să oficializaţi relaţia în România.
Au fost şapte luni şi, evident, politica de atunci era una de descurajare. Dacă aveai un job şi doar  două săptămâni de concediu pe an, era greu să întreţii o relaţie. Eu încă eram student şi mai reuşeam să vin două-trei săptămâni în fiecare lună. Aveam viză de 30 de zile, trebuia să plec şi să mă întorc – făceam naveta. Soţia mea ar fi putut să rămână în străinătate, după competiţii, însă noi am preferat să facem totul legal, pe uşa din faţă. Cum trebuie. Ştiam că vin aici şi că trebuie să accept orice ar fi, pentru că nu pot să schimb ceva. Voiam să mă căsătoresc cu Valeria şi, dacă pentru asta trebuia să completez sute de pagini de formulare, să fie ştampilate, de făcut traduceri, să trebuiască să umblu în 20 de locuri, atunci OK, fac. N-are nicio valoare dacă unele mi se păreau inutile sau ridicole, pentru că eu ştiam că asta era ceea ce îmi doresc.

V-aţi mutat apoi în Olanda. Mai veneaţi în România din când în când?
Veneam măcar o dată pe an în vizită la rudele Valeriei. Între timp, apăruseră şi copiii şi gândeam că este important pentru ei să cunoască de mici ţara, să aibă o legătură emoţională şi cu bunicii de aici.

„Am «boala» de sportiv care-şi doreşte mereu să îmbunătăţească ceva“

Ce v-a determinat să veniţi să lucraţi în România, în 1993?
Eu lucram la o firmă de consultanţă din Olanda care avea proiecte şi în alte ţări, printre care şi România. Exista un post de consultanţă la Banca Naţională a României şi câţiva colegi au considerat că poate voi fi interesat. Iniţial, am fost destul de sceptic pentru că vizitasem Bucureştiul în 1985, într-o iarnă, şi nu am fost foarte încântat. Se construia pe atunci Palatul Parlamentului, erau lucrări la metrou, totul părea gri, ca într-un şantier. Aşa că ne-am gândit mai întâi să vedem cum era oraşul, dacă s-a schimbat ceva. Era alt oraş deja. Atunci am hotărât să accept propunerea. Aveam un contract pe un an. 

Şi aţi mai rămas încă patru ani.
Mă gândeam deja că o bancă olandeză o să vină  în România să investească, ceea ce s-a şi întâmplat. După un an, la Banca Naţională, am acceptat să lucrez pentru ABN AMRO, care aveau să-şi deschidă o filială în România.

Care erau principalele probleme pe care le-aţi întâmpinat în agitaţii ani ’90? Cum a decurs colaborarea cu oamenii?
E adevărat că era o dinamică foarte mare, fără niciun fel de direcţie clară. Cred că ea a apărut mult mai târziu, cu proiectul privind intrarea în NATO sau aderarea la Uniunea Europeană. Era o perioadă ciudată. Fiind străin, mai veneau la mine oameni cu tot felul de propuneri de afaceri dubioase... Cât am lucrat la BNR, aveam de rezolvat o situaţie clasică – să modernizăm sistemul de plăţi. Pe scurt, în România sistemul era descentralizat şi era necesar un sistem centralizat, tehnologic, să fie cât mai simplificat. Era relativ simplu de definit ce era de făcut, dar dacă asta însemna că trebuie să se renunţe la 3.600 de locuri de muncă, brusc aveam o altă problemă şi atunci nu mai era doar o problemă tehnică. Foarte des în viaţă, ca şi în business, nu e foarte greu să-ţi dai seama ce e de făcut. Problema apare când implementezi schimbările care trebuie făcute. Iar experienţa de muncă cu oamenii de aici cred că e aceeaşi pentru mulţi – românii pun suflet, vor să fie recunoscuţi, să aibă rezultate. Nu asta e problema.

Dar care este?
E foarte complicat de spus în câteva cuvinte. Nu risc de obicei să fac generalizări referitoare la oameni. Cred însă că, în comparaţie cu alte ţări care au fost sub blocul sovietic, Polonia de exemplu, care e o ţară cu care adesea ne comparăm, România nu a avut o viziune.  Poţi să ai toate ingredientele, totuşi trebuie să ai un plan, să ai infrastructura din punct de vedere instituţional ca să te asiguri că mergi înainte. Asta lipseşte în România.

Steven van Groningen speră că, în viitor, Bucureştiul să devină un oraş plin cu biciclişti şi cu piste adecvate Foto Arhivă personală

„Până la urmă, ce vrem?“

Spuneaţi lucrul acesta şi în urmă cu câţiva ani, din postura de preşedinte al Consiliului Investitorilor Străini. Nu e un pic descurajant că, după 25 de ani, încă există aceleaşi îndemnuri şi soluţii puţine?
Ba da, este. Cu atât mai mult cu cât nu e foarte greu să ne dăm seama ce e de făcut, însă se pare că mai dificil este s-o facem. Până la urmă, ce vrem? Cu toţii ne dorim ca, la sfârşitul zilei, să avem un loc de muncă, să facem ceva care produce valoare ca să avem acces la un trai rezonabil. Şi atunci avem nevoie de locuri de muncă şi prin munca noastră care să producă ceva util. Şi pentru aceste lucruri este extrem de important să avem  o predictibilitate pe termen lung. Gândiţi-vă: un antreprenor străin vine în România să facă o investiţie. Îşi face un plan de business bazat pe anumite asumări şi, după şase luni, după ce a dat drumul afacerii sale, se măresc anumite taxe cu nu-ştiu-cât la sută şi apoi, un an mai târziu, acea taxă e eliminată. Sau brusc auzim de o iniţiativă de schimbare a codului muncii. Aşa, bazat pe nimic, fără să facem vreun studiu care să ne arate că avem o problemă care trebuie într-adevăr rezolvată. Eu, ca străin, nu spun niciodată că Guvernul trebuie să procedeze într-un anume fel. Dar dacă vrem să avem o creştere, să îmbunătăţim sectorul privat, atunci trebuie să creăm un mediu predictibil. Pentru că asta înseamnă, mai apoi, productivitate.

Şi care ar putea fi o soluţie pentru astfel de probleme de sistem?
Mi-am dat seama că tot facem anumite lucruri dar nu producem efectul dorit în societate. Pentru că, până la urmă, asta se doreşte – să faci o schimbare, fără ca asta să se traducă prin schimbarea unor legi. Un pas ar putea fi să renunţăm la abordarea electorală, cum că ce spun unii, alţii e by definition (n.r. – prin definiţie) prost, şi să ne uităm mai mult la conţinut.

„Voiam să iau parte la schimbările din România“

Experienţa dumneavoastră profesională este legată de ţări est-europene – Ungaria, Rusia – care, la fel ca România, au avut un trecut politic dificil. Comparativ cu Olanda, după ’89, în aceste ţări erau foarte multe de făcut şi de recuperat. A fost acesta un motiv în plus pentru care aţi dorit să vă stabiliţi definitiv în România?
Ştiţi cum e, te uiţi la o situaţie unde vrei şi poţi să aduci valoare. În orice context, vrei să contribui şi tu cu ceva, nu poţi doar să iei. Dacă iei masa cu multe persoane, ajungi să strângi şi tu farfuriile. Ideea este să te faci util. În România, era totul la început de drum, eu vorbeam limba română şi eram relativ tânăr, aşa că am zis să încerc. Dar nu pot să spun că aveam o imagine foarte clară. Mi-am asumat un risc, dar cu ideea că aici vor fi anumite schimbări masive şi că eu vreau să fac parte din asta. În Olanda, dacă vorbeşti despre creştere economică, creştere de cote de piaţă – limitele sunt înguste. Ai o marjă de manevră mult mai mică. Aici, diferenţa pe care poţi s-o faci ca individ e mult mai mare. Ai o piaţă care se dezvoltă şi se schimbă mult mai repede, ai o legislaţie care foarte des nu e clară şi rata de creştere e mult mai mare faţă de ţările din Vest. Situaţia e mult mai complexă aici şi mulţi nu şi-au dat seama. Se pare că mie îmi place complexitatea asta.

„Multe lucruri se fac bazate pe putere“

Totuşi, ce vă nemulţumeşte?
O tendinţă a oamenilor de a simplifica lucrurile mai dificile, care e ceva omenesc până la urmă, dar trebuie recunoscut că ele nu sunt aşa facile şi că nu trebuie să sari peste anumiţi paşi. E nevoie de o dorinţă de a înţelege anumite probleme, nu să spui: „Hai, lasă, că ştiu eu cum se rezolvă asta“. În România, multe lucruri se fac bazate pe putere. Dacă cineva cu autoritate spune că vrea sau are nevoie de un anumit lucru, acel obiectiv al lui devine mai important decât legile sau procedurile. Am dubii dacă în acest mod ajungem pe termen lung la rezultatul pe care ni-l dorim.

Lentoarea cu care se schimbă anumite lucruri în România nu vă pune pe gânduri? Nu vă face să vreţi să plecaţi la un moment dat?
Nu! Nu e niciun dubiu: eu sunt în România pentru că îmi doresc să fiu în România, îmi place aici, dar am boala aceasta de sportiv de performanţă şi mă uit să văd ce pot să fac să îmbunătăţesc ceva. În plus, problemele care sunt aici, au existat şi în altă parte, doar că acolo s-au rezolvat. Eu ştiu că în România, în cinci ani, nu se va mai fuma în restaurante, n-o să mai poţi parca maşina oriunde. Şi că, în zece ani, probabil, toţi stâlpii care se pun acum ca să nu mai fie parcate maşinile în locuri interzise vor dispărea, pentru că oamenii vor învăţa că, dacă îşi lasă maşina două minute, atunci va fi blocată. Nu spun asta pentru că ştiu cu certitudine, că am eu nişte informaţii. E o chestiune logică să ajungem acolo.

Prima alergare în  Parcul Herăstrău: „Copiii strigau după mine: «Şi mai tare! 1, 2, 3!»“

De când v-aţi stabilit în România, aţi promovat constant mişcarea. Mai alergaţi împreună cu soţia?
Da, alergarea e un moment în care noi doi suntem împreună, discutăm, fără să fim distraşi de alţii. Îmi amintesc de prima mea tură de Herăstrău. Era prin 1993 şi atunci nimeni nu alerga. Oamenii se uitau ciudat la mine, copiii fugeau şi ei sau strigau: „Şi mai tare! Şi mai tare! 1, 2, 3! 1, 2, 3!“.

Acum parcurile sunt pline de oameni care aleargă.
Exact. Şi important nu e dacă un lucru trebuie să se schimbe sau nu, ci dacă se schimbă spre bine sau nu. Dacă mai reuşim şi să facem acceptat mersul pe bicicletă, ar fi grozav. Pentru că Bucureştiul este perfect pentru plimbarea pe bicicletă. Nu sunt dealuri, nu plouă foarte des. Cu traficul oricum e ceva infernal şi atunci, în opinia mea, ar fi cea mai bună soluţie.

La ce vă gândiţi când alergaţi?
E un fel de meditaţie. Nu te gândeşti mecanic la ceva, nu-ţi propui că dacă ai o problemă stai şi te gândeşti la ea cum s-o rezolvi. Laşi gândurile să curgă, câteodată ai o idee foarte bună, alteori îţi dai seeama dacă ai uitat ceva. Mi-amintesc chiar un episod simpatic: alergam cu soţia mea şi, la un anumit punct în Herăstrău, ea îmi punea o întrebare: „Ai făcut cutare lucru?“. Şi eu spuneam: „Nu, dar când ajungem acasă, te rog să-mi aduci aminte“. Şi Valeria uita. Şi a doua zi, ajungeam în acelaşi punct şi îmi punea din nou aceeaşi întrebare. Până când ajungeam acasă, iar uitam amândoi. Cred că lucrul ăsta s-a întâmplat de vreo cinci ori, în acel punct din Herăstrău (râde).

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“