Gâlceavă statistică

De fiecare dată când statistica zice că trăim bine, îmi supraveghez buzunarele. Mâna cea lungă a statului e acolo, hrăpăreaţă.

Nu ştiu dacă mai ţine minte careva, dar, pe vremea odiosului, îngenuncheasem Europa la producţia de oţel pe cap de locuitor. Nu mai ştiau în ce gaură să se ascundă siderurgiştii germani. Cu toate astea, ai naibii nemţălăi ieşeau la bere şi la wurst mult mai des şi mult mai cu folos decât apriga concurenţă românească. Îndrăznesc să spun că, cu cât atârna industria grea mai greu pe capul nostru, cu atât era gaura mai mare în stomac. Dacă ar fi venit vreun alchimist care să transforme fieroteniile în mâncare, Ceauşescu ar fi fost răsturnat mai devreme. În schimb, statistic, stăteam foarte bine. Cum am spus mai sus, Europa nu mai avea obraz să se uite în ochii noştri, de ruşine. Statisticile dovedeau, cu puterea faptelor, că eram pe drumul cel mai bun. Am făcut această melancolică introducere stimulat fiind de măreaţa împlinire guvernamentală: creşterea economică de 3%. Tigrul Europei s-a trezit şi… păzea! De mâine vor curge lapte şi miere. N-aţi auzit bine: asta doar de mâine, pentru că azi avem probleme mari. Sau n-avem bani. Sau nu există resurse. Această enigmă continuă să răvăşească România. Cum se face că, deşi, pe hârtie, mergem strună, populaţia, proasta, e convinsă că dăm înapoi?

Simplu: dacă adunăm un milionar cu zece sărăntoci, media străluceşte. Dacă punem în balanţă piaţa neagră (de mărfuri şi muncă), economia duduie. Când o ţară are o treime din economie scufundată în ilegalitate, rezultatul statistic ne dă aripi, iar taxele şi impozitele ne scufundă. Diferenţa rece, impersonală, dintre media aritmetică şi realitatea de zi cu zi creează, în plus, o stare de disperare. Aşa cum, în 2011, am fost pe creştere datorită bunului Dumnezeu care a dat cu ploaia-n holde, la fel, şi anul trecut, tot cu ajutor divin, agricultura românească a izbutit să ajungă din urmă importurile. Asta nu înseamnă că o duce mai bine statul. Dau două exemple. Procesatorii de carne sunt de două feluri: evazioniştii şi plătitorii de taxe. La egalitate. În industria alcoolului, făbricuţe mici şi ascunse după căpiţă îşi trag, numai într-un sezon, profituri cu şapte zerouri în coadă. Statisticianul le pune la socoteală şi îi iese. Statul se uită lung, îşi scuipă-n sân şi, văzându-se cu buzunarele goale, se gândeşte să omoare naibii găina cu ouă de aur. România stă bine. Cetăţenii ei, nu. Diferenţa dintre statistică şi realitate e cruntă. Cei mai mulţi salariaţi (două treimi, cel puţin) trăiesc de pe azi pe mâine. E drept, şi angajaţii la negru trăiesc la fel. Dar, când Radu Ruşanu sau Daniel Dăianu câştigă 35.000 de euro pe lună, flămândul se simte, statistic, mai sătul. Scuze, nu unul, ci vreo şaptezeci de amărâţi. Dar şi ăia sunt mici copii pe lângă geniul financiar Daniela Lulache, cea care a câştigat 800.000 de euro în 2009. Şi tot bănetul ăsta vine de la statul care nu găseşte fonduri şi vrea să impoziteze menajerele!

Se spune că o societate înapoiată sau haotică e paradisul speculatorilor. Nu e nevoie să fii inteligent în sensul productiv (tehnologie, servicii, inventică). E suficient să dai cu banii în dreapta şi-n stânga şi ei se vor întoarce însutiţi şi cuminţi în propriile buzunare. Nu e nevoie să faci nimic – a face ceva e riscant, e periculos – vine statul şi te stoarce ca pe o lămâie. Cel mai bine e să nu faci nimic. Te uiţi la guvern, măsori Parlamentul, baţi palma cu funcţionarii. Trai, neneacă, cu banii babachii!