De ce România importă masiv alimente, în pofida unui potenţial agricol imens

În pofida potenţialului agricol ridicat al României, ţara noastră are unul din cele mai puţin performante sectoare alimentare la nivel european. Acest lucru se vede extrem de bine, în ultima vreme, din cantitatea de alimente pe care o importăm.

„Deşi România dispune de un potenţial agricol ridicat în raport cu majoritatea statelor europene, valorificarea acestuia rămâne printre cele mai scăzute, randamentele obţinute de fermierii locali (calculate ca raport între producţia obţinută şi suprafeţele cultivate/efectivele de animale sacrificate) fiind printre cele mai reduse din UE, sub cele ale Poloniei şi Ungariei”, subliniază Banca Naţională a României (BNR), în cel mai recent raport asupra inflaţiei.. 

Astfel, activitatea industriei alimentare nu a reuşit să facă faţă avansului recent al consumului intern de produse alimentare, care a fost impulsionat de creşterile salariale sau extinderea cotei reduse a TVA la nivelul tuturor bunurilor alimentare. Aşadar, surplusul de cerere a fost acoperit în cea mai mare parte din importuri, ceea ce a influenţat şi preţurile.

Deficitul comerţului internaţional cu produse alimentare s-a adâncit continuu în ultimii ani, până la 2,8 miliarde euro în anul 2016 şi 2,6 miliarde euro în primele 10 luni ale anului 2017, explicând în prezent mai mult de un sfert din deficitul total de bunuri, potrivit datelor BNR.

Importăm masiv mere, struguri, roşii şi cartofi                    

Cele mai marcante dezechilibre identificate de banca centrală se referă la produsele cu tradiţie pe plan local. Astfel, România a ajuns să importe masiv mere, struguri, tomate şi cartofi. La toate aceste culturi, producţia din ultimii 10-20 de ani a stagnat sau chiar a scăzut.

De exemplu, evidenţiază BNR, oricât de neaşteptat ar fi din perspectiva potenţialului şi a tradiţiei locale, printre sursele importante ale deficitului comercial asociat fructelor se regăsesc merele, în condiţiile în care România deţinea în 2016 peste 10 la sută din totalul suprafeţei cultivate cu meri la nivel european, dar numai 3,6 la sută din totalul producţiei.

Diferenţa dintre randamentele obţinute pe plan local şi cel mediu la nivel comunitar este chiar mai accentuată în cazul tomatelor, unde România deţine 9,1 la sută din suprafaţa cultivată şi doar 2,4 la sută din totalul producţiei.

De altfel, producţia de legume şi fructe, în general, se plasează mult sub potenţial, activitatea investiţională precară a fermierilor reflectându-se negativ pe multiple paliere: mecanizarea lucrărilor, realizarea irigaţiilor, tratarea terenurilor cu îngrăşăminte, construcţia de sere, reconversia terenurilor, înlocuirea plantaţiilor pomicole şi viticole îmbătrânite cu plantaţii noi cu specii performante, insuficienţa spaţiilor de depozitare etc. În consecinţă, de multe ori, este mai avantajos pentru operatorii comerciali să se aprovizioneze de la furnizori externi, capabili să asigure fluxuri stabile în parametri cantitativi şi calitativi corespunzători. 

În ceea ce priveşte alimentele de origine animală, în principal  „carne şi produse din carne”, respectiv „lapte şi produse lactate”, se remarcă, pe lângă reducerea continuă a efectivelor, gradul excesiv de fragmentare a fermelor zootehnice. Situaţia se răsfrânge asupra capacităţii investiţionale a fermierilor, deci a randamentelor obţinute, producţia sectorială fiind, în plus, afectată de spaţii insuficiente de colectare, depozitare şi transport.

Plătim pe lapte ca în UE, deşi preţul la poarta fermei e cel mai mic

Producătorii străini stabiliţi în România aleg de cele mai multe ori să proceseze anumite produse în afară ţării, deoarece fragmentarea fermierilor români şi capacităţile tehnologice învechite le-ar creşte costul de producţie în România. Astfel, ajungem să importăm aceste produse.

Din perspectiva fragmentării, cazul producătorilor de lapte este poate cel mai concludent, 90 la sută din efectivele de vaci pentru lapte aflându-se în exploataţii individuale, majoritatea, de mici dimensiuni, cu o medie de 2 capete/exploataţie. Prin urmare, în absenţa unor investiţii care să permită respectarea cerinţelor de calitate/igienă şi cantitate cerute de procesatori, dificil de realizat pe cont propriu, doar un sfert din producţia totală ajunge în procesare, restul fiind destinat autoconsumului, vânzării pe piaţa ţărănească şi comercializării neorganizate. În aceste condiţii, pe lângă costurile suplimentare impuse de procesarea laptelui astfel colectat, puterea de negociere a fermierilor este foarte scăzută, astfel încât preţul de consum este apropiat de media europeană, în timp ce preţul la poarta fermei este, de multe ori, cel mai mic din UE.