INTERVIU Daniela Gabor: Tragedia zonei euro este că ţările puternice şi-au ignorat responsabilităţile faţă de restul familiei euro

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un interviu cu Daniela Gabor, profesoară de economie şi macro-finanţe la Universitatea West of England, Bristol, şi candidată pentru europarlamentarele din lista Demos despre importanţa băncilor centrale în timpuri de criză, despre nevoia de reformă în zona euro, despre colaborarea ei cu Joseph Stiglitz şi cercetarea finanţelor din zona gri.

Daniela Gabor a început să fie cunoscută publicului din România pentru activitatea sa politică alături de un recent înfiinţat partid, Partidul Democraţiei şi Solidarităţii, DEMOS. Înainte de a se aventura în vâltoarea politicii româneşti alături de o nou înfiinţată platformă politică, Daniela Gabor a avut o excepţională carieră academică încununată de distincţii şi realizări importante.

Astfel, în anul 2009 Daniela Gabor şi-a luat doctoratul în finanţe şi bănci la Universitatea din Stirling cu o teză despre politicile monetare din România. Din anul 2013 este profesoară de economie şi microfinanţe la Universitatea West of England din Bristol. În 2011 a beneficiat de o invitaţie a Institutului Watson pentru Studii Internaţionale al Universităţii Brown. De asemenea, între anii 2015 şi 2017, Daniela Gabor a făcut parte dintr-un amplu proiect de cercetare internaţional alături de Jakob Vestergaard care privea gesionarea problemelor legate de economia gri. Aceasta este o temă care o preocupă intens, astfel că un an mai devreme a făcut parte dintr-un alt proiect de cercetare oferit de Universitatea din Bristol destinat identificării soluţii privind instituţiile financiare “gri“ (shadow banking) şi reformarea reglementării la nivel european a acestui domeniu.

Aşa cum ea însăşi declară, criza din 2008 a făcut ca cee ace ea şi alţi economişti studiau cu destulă îngrijorare – dereglementarea zonei financiare, instrumentele desuete ale instituţiilor bancare centrale, instituţiile financiare din zona „gri“ – să devină deodată un subiect extrem de fierbinte. Interviul amplu pe care a avut amabilitatea să mi-l ofere arată un lucru foarte puţin dezbătut în cercurile economice de la noi: am pus „botniţe“ de ordin economic politicienilor de teama demagogiei lor prin indicatori de inflaţie şi alte mecanisme de control, dar am lăsat instituţiile financiare clasice şi nou înfiinţate să zburde nestingherite pe piaţa de capital globală. În tot acest process am uitat un principiu în afara căruia nicio democraţie nu poate funcţiona: concentrarea puterii trebuie evitată cu orice preţ. Teama de puterea politică arbitrară ne-a adus în faţa unei puteri economice care se dovedeşte a fi la fel de predispusă spre derapaje.

Daniela Gabor atacă frontal modelul economic european arătând care sunt pericolele de ordin structural care îl ameninţă într-unul dintre cele mai lucide eforturi de a apăra, în fond, printr-o critică raţională o Europă tot mai dezbinată.

Daniela, predai macro-finanţe şi economie politică a zonei euro la o universitate în Anglia. Aş vrea să ne spui cum ai ajuns acolo şi ce te-a făcut să aprofundezi acest domeniu?

Printr-o coincidenţă, am început ultimul capitol al tezei de doctorat pe bănci centrale – cu accent pe rolul BNR în crearea modelului economic „România, ţara muncii ieftine“ – în septembrie 2008, când falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers a generat criză financiară globală.

Dintr-o dată, o tema care o studiam puţine persoane în lumea academică – ce fac băncile centrale în crize sistemice ale capitalismului – a devenit o temă „fierbinte“. Oarecum ironic, criza a fost o oportunitate pentru economiste de stânga interesate de băncile centrale.

Economiştii de dreapta văd în Banca Centrală cea mai importantă instituţie a statului. Banca Centrală este unică instituţie publică capabilă să disciplineze politicienii populişti gata să abuzeze politicile fiscale pentru a câştiga voturi. Ideea de disciplină vine din viziunea ideologică de dreapta dominată de un scepticism profund faţă rolul statului în economie. Politică fiscală, în viziunea economiştilor de dreapta, nu poate fi decât un obstacol în calea pieţelor optime, fie pentru că generează inflaţie şi distorsionează preţurile, fie pentru că alocă resurse mai prost decât piaţa.

Dar pentru că băncile centrale pot fi uşor capturate de politicieni fără scrupule, soluţia de dreapta este să creăm un cadru instituţional în care banca centrală să fie independentă, şi responsabilă doar de un indicator macroeconomic, inflaţia. Regimurile de „inflation targeting“, cum avem şi în România, sunt în viziunea economiştilor de dreapta, soluţii excelente pentru a scoate politica din decizii macroeconomice. Bineînţeles, nu se întreabă cum acest model creează de fapt un nou fenomen pe care literatura îl numeşte „dominaţia financiară“ – pentru că banca centrală depinde de sectorul bancar să implementeze ţintele inflaţiei, ezită să introducă măsuri care să reducă puterea de piaţă a sectorului bancar, aşa cum am văzut în România cu celebra ordonanţă 114 sau în zona euro cu taxa pe tranzacţii financiare.  Regimul de politica monetara conferă influenta politica băncilor private.

Falimentul băncii de investiţii Lehman Brothers, care ne-a adus criza globală, a marcat şi începutul sfârşitului pentru consensul „bănci centrale independente să se concentreze asupra inflaţiei“. În primul rând, a devenit clar că băncile centrale trebuie să facă o prioritate atât din  stabilitatea financiară cât şi din cea a preţurilor.

Mai important, cred eu, a devenit clar că economistul american progresist Hyman Minsky a avut dreptate când a atras atenţia, acum vreo 40 de ani, că băncile centrale trebuie să se adapteze schimbărilor revoluţionare în sectorul financiar, şi că nu putem înţelege evoluţiile macroeconomice fără să le legăm de ce se întâmplă în sectorul financiar, mai ales dacă acesta este globalizat şi puţin reglementat.

Ne poţi explica mai bine care e rolul băncii centrale în modelele tradiţionale?

În modelele tradiţionale ale băncilor centrale, sectorul bancar transmite deciziile de politică monetară, şi le face pentru că banca centrală controlează preţul banilor cu care băncile se împrumută între ele pe piaţă interbancară. Foarte simplu – controlezi preţul rezervelor bancare, influenţezi condiţiile de creditare, cererea agregată, şi inflaţia. La fel de simplu şi în criză – băncile nu mai au încredere una în cealaltă, şi cum nu vor să se împrumute, creşte rata dobânzii interbancare. Atunci injectezi rezerve pe piaţă bancară, scade rata dobânzii, se reduc presiunile de lichiditate, se restabileşte încrederea.

Sună foarte bine!

Dar ce sună frumos şi simplu în teorie nu funcţionează în practică. Sectorul financiar nu mai este compus din bănci mici care dau credite pe termen lung, şi creează depozite pentru persoane şi pentru corporaţii. Sectorul financiar este globalizat, are bănci care sunt sistemice la nivel global – adică dacă se întâmplă să cadă una, trage tot sectorul financiar global după ea – bănci care au activităţi în pieţe de capital, în pieţe monetare asa-numite „repo“ în care se împrumută unele pe celelatele folosind titluri de stat şi private că şi garanţii (în engleza collateral). Mai are şi ceea ce se numesc „shadow banks“ sau ‚bănci în umbră“, instituţii financiare la fel de sistemice, foarte asemănătoare cu băncile în activităţi, dar care nu sunt reglementate că şi bănci. Aceste bănci din umbră sunt investitori instituţionali, de la fonduri de pensii la companii de asigurări sau fonduri mutuale, la manageri de active. Să va dau un exemplu – Blackrock, cel mai mare manager de fonduri din lume, avea aproape 7 trilioane de dolari în management în 2018 (in sensul ca Blackrock administreaza banii investitorilor institutionali). Cu banii ăştia, Blackrock ar putea cumpără tot ce a produs România în 2018 (vreo 200 de miliarde de dolari), tot ce au produs Germania (vreo 3,8 trilioane) şi Franţa (vreo 2,7 trilioane), şi tot i-ar rămâne mărunţiş să cumpere restul produsului intern brut din Europa de Est pe 2018.

Cu o ecologie financiară mult mai complexă decât în modelele teoretice ale băncilor centrale, politică monetară şi de stabilitate financiară nu mai e la fel de simplă. Şi asta studiez de vreo 5 ani – care sunt consecinţele globalizării financiare, unde pieţele globale sunt dominate de o mâna de instituţii financiare globale. Nu o spun doar eu. Până şi Fondul Monetar Internaţional recunoaşte că o politică monetară care ignoră globalizarea financiară, cum a făcut-o BNR înainte de 2008, e destinată eşecului, exacerbează instabilitatea financiară în loc să o înăbuşe din faşă, mai ales în ţările mici.  

Şi nu este doar un pariu pe care îl pierd băncile centrale – erorile de politică monetară au consecinţe serioase şi pentru spaţiul fiscal, pentru capacitatea instituţională a statului de a face politică fiscală sau de a schimba modelul economic. De exemplu, în România avem un truc vechi care susţine modelul „România, ţară muncii ieftine“, model de care nu am reuşit să scăpăm din 1990 încoace. Trucul asta este să dăm vină pe stat de fiecare dată când avem o criză, indiferent cine e la guvernare, indiferent care e contribuţia politicii monetare la creşterea instabilităţii financiare, indiferent dacă criza vine la în România de afară pentru că avem un sector bancar foarte vulnerabil la volatilitatea pe pieţele financiare internaţionale.

Acelaşi truc – dăm vină pe stat – l-am văzut şi în zona euro. O criză financiară datorată expunerii băncilor europene la sectorul bancar ‚din umbră“ în Statele Unite, expunere rezultată din goana după profit cu sprijinul tacit al guvernelor europene, a devenit o criză a datoriei publice – pentru că statele membre au trebuit să îşi salveze băncile, şi să destineze fonduri publice că să reducă din impactul crizei asupra lucrătorilor (stabilizatori automaţi în limbaj economic).

Să ne aducem aminte că, de fapt, criza financiară în zona euro a început că o criză bancară. Băncile europene au încercat să facă profituri din pieţe „shadow banking“ (banca din umbră), că de exemplu pieţele de securizare, activităţi pe care le-au finanţat prin depozite de tip repo (garantate cu titluri de stat sau private) pe termen scurt  şi în dolari. Când n-au reuşit să reînnoiască depozitele, au început să vândă din active la orice preţ, mai întâi activele în dolari, apoi active în euro, incluzând titlurile de stat ale ţărilor din ‚periferia“ zonei euro. S-a creat ceea ce literatura de specialitate numeşte „spirale de lichiditate“, în care problemele de lichiditate ale băncilor exacerbează problemele de lichiditate în piaţa titlurilor de stat, care mai departe afectează negativ băncile care se finanţează folosind că şi garanţii (collateral) acele titluri de stat. Aşa o criză a modelului de bancă cu activităţi globale se transformă într-o criză a titlurilor de stat, criză care nu a putut fi oprită la timp de Banca Central Europeană, din două motive:  s-a opus Germania (şi ţările nordice) şi pentru că BCE refuză să recunoască public cea mai serioasă problema cu care se confruntă – cadrul de politică monetară este depăşit de schimbările în sectorul financiar european.

Banca centrală a Angliei a recunoscut-o, pentru că nu are aceleaşi constrângeri politice, şi a modificat cadrul de politică monetară de criză din 2015. De atunci, ea poate să intervină direct pe piaţa titlurilor de stat (adică să ţină costurile cu datoria publică sub control) ca să protejeze stabilitatea sistemului financiar britanic.  

Joseph Stiglitz vorbeşte într-una dintre cărţile sale recente despre modul în care moneda euro subminează UE. Ne poţi explică în termeni cât mai clari la ce anume se referă?

Mă bucur că mă întrebi de Stiglitz, pot să notez cu această ocazie că în luna martie 2019 am lansat la Bruxelles raportul „Rescriem regulile pentru economia Europeană“, scris de Joseph Stiglitz în colaborare cu o serie de economişti, printre care mă număr şi eu. Deocamdată e doar în engleză şi se poate accesa gratuit, dar avem planuri să îl traducem şi în română.

În esenţă, diagnosticul lui Stiglitz se aliniază cu mesajul campaniei DEMOS pentru alegerile europarlamentare. Noi în DEMOS suntem pro-Europeni, dar nu naivi, cu privire la problemele proiectului European, mai ales a zonei euro în care România a promis că va intra. Noi propunem transformarea Europei austerităţii în Europa solidară, cu solidaritate între şi înăuntrul ţărilor.

Diagnosticul lui Stiglitz este următorul: zona euro a fost creată după idei economice de dreapta. De aceea avem o bancă centrală independentă, care avea până în 2008 mandat unic stabilitatea preţurilor, de aceea nu am avut până de curând supraveghere a băncilor la nivel European, ci la nivel naţional, de aceea avem Pactul de Stabilitate şi Creştere, un pact care impune limite scoase după ureche (de economişti de dreapta) asupra datoriei publice, asupra deficitelor fiscale.

Ţările care au intrat în zona euro au crezut povestea asta de dreapta, şi au renunţat la politici monetare şi de curs de schimb. Comisia Europeană şi BCE nu au avut instrumente să frâneze dezechilibrele macroeconomice care s-au creat înainte de 2008: ţările nordice (de tip Germania sau Olanda) au devenit din ce în ce mai bune la exportat în ţările din periferie, care au plătit pentru importuri, şi pentru bulele imobiliare, prin împrumuturi pe care băncile lor le-au luat de la băncile din ţările nordice. E că într-o familie unde unchiul bogat îţi zice: îţi dau împrumuturi să îmi cumperi produsele. Şi dacă eu îi răspund: a, stai, modelul ăsta nu e bun pentru mine, aş vrea să îl schimb ca sa cumperi şi tu de la mine, unchiul zice: păi scuze, noi credem în piaţă liberă, nu ai voie să faci politici industriale să schimbi modelul. Când a venit criza din 2008, ţările care s-au bazat pe credit că să crească, s-au văzut nevoite să taie din deficitul de cont curent şi să îmbunătăţească competitivitatea. Cum se poate face asta, întreabă Stiglitz, dacă nu ai la dispoziţie nici politici monetare, nici de curs de schimb, şi nici politici fiscale anti-ciclice? Tai salariile, fără să pui întrebări incomode de genul „păi şi unchiul asta cam trăieşte pe spinarea noastră, cam taie şi spânzura cum vrea la noi in familie?“.

Şi să fim clari, Germania face ce vrea eaadică aplică doar altor State Membre regulile de familie funcţională. De exemplu, Germania e de vreo câţiva ani buni incapabilă să respecte o regulă simplă în UE, care penalizează dezechilibrele economice excesive. Regula e simplă: în familii cu aceeaşi monedă cum e zona euro, nu poţi avea ţări cu surplus de cont curent excesiv în fiecare an. Dacă vrei să funcţioneze bine familia, trebuie să importe şi unchiul de la rudele sărace, să poată şi ele să iasă din sărăcie. Asta ni s-a promis noua, romanilor, intraţi în Europa, câştigaţi convergenta. Dar unchiul are putere economică şi politică în zona euro. În loc să joace după regulile comune şi să facă expansiune fiscală şi să crească salariile că să crească importurile, face pe generosul şi dă împrumuturi în situaţii de criză rudelor sărace, dar numai dacă rudele sărace strâng cureaua şi mai tare, tăind salarii şi privatizând servicii publice (pe care, ironic, câteodată le cumpără tot unchiul prin companiile sale).

Diagnosticul lui Stiglitz e împărtăşit de multă lume, şi de dreapta şi de stânga, în zona euro. L-am auzit şi de la analişti din bănci europene, şi (în spatele uşilor închise) de la BCE. Dar eu cred că diagnosticului asta îi lipseşte o parte importantă, şi cred că l-am convins pe Stiglitz să o încorporeze în raportul pe care l-am scris împreună. Îi lipseşte partea de analiză macro-financiară, şi triunghiul „amoros“, că să zic aşa, între sectorul financiar european, politica monetară şi politica fiscală.

Ce vrei să spui cu triunghiul amoros – şi de ce e important pentru a înţelege necesitatea de reformă a zonei euro?

Spuneam mai devreme că sectorul financiar European s-a schimbat mult în ultimii 30 de ani, cu pieţe monetare şi de capital care s-au integrat în zona euro fără să se preocupe cineva de ce facem în caz de criză. Să facem o analogie cu o casă cu 10 camere, în care cei 10 locatari fac fiecare ce vreau la ei în cameră (piaţa titlurilor de stat care le permite să finanţeze politici fiscale), au baie în cameră, dar împart reţeaua de sub casă care le aduce apă la baie (adică piaţa monetara „repo“ care aduce lichiditate pe pieţele de capital, inclusiv pe piaţa titlurilor de stat). Când au construit casa, s-au convins unii pe alţii că nu aveau nevoie să decidă ce fac în caz de foc sau dacă se strică instalaţiile, atâta timp cat lasă companiile private – în cazul de fata băncile europene mari – construiesc canalizarea.

Au fost naivi  sa creadă ca o canalizare privată elimina posibilitatea crizelor. Imposibilul a devenit realitate când băncile care construiseră canalizarea s-au îndatorat enorm pe pieţele americane, şi au suferit consecinţele goanei după profit când a căzut Lehman. E o poveste complicată, dar esenţiala să înţelegem cum s-a mutat criza americană în Europa, o poveste pe care o găsiţi detaliată în cartea lui Adam Tooze, Crashed (în engleză doar, deocamdată).  

Dintr-o dată, canalizarea în comun a devenit un mecanism de transmitere rapidă a crizelor de la o piaţa de capital la alta (adică de la o camera la alta), pentru ca băncile europene nu au mai vrut sa dea sau nu au mai avut lichiditate sa o circule. Eh, asa e cu canalizarea privată. Iar BCE s-a găsit în postura de pompier care luptă să oprească focul care ameninţă casa cu o pătură veche care a găsit-o în curte, în timp ce locatarii se ceartă cine plăteşte pentru apa cu care se va stinge focul.

Culmea, ce nu înţeleg locatarii este că pompierul vine cu apa lui, că are acces la un rezervor nelimitat, şi că ei nu trebuie să plătească pentru apă. Nu înţeleg fie pentru că ideile economice de dreapta le-au închis minţile, fie pentru că, politic, e dificil să accepţi că super pompierul (Mario Draghi, guvernatorul BCE, e cunoscut în cercurile financiare europene că şi Super Mario) are la dispoziţie un robinet nelimitat. O banca centrala poate produce lichiditate nelimitata in moneda proprie. Acest fapt simplu nu le convine celor de dreapta, care promovează imaginea băncii centrale ca şi o instituţie tehnocratică, victima neputincioasă a proceselor politice.

Şi, cel mai important, locatarii nu vor să înţeleagă că criza în sisteme financiare moderne se propagă prin spirale de lichiditate, în care problemele de lichiditate ale băncilor exacerbează problemele de lichiditate în piaţă titlurilor de stat, care mai departe afectează negativ băncile care se finanţează folosind că şi garanţii (collateral) acele titluri de stat. Asta este triunghiul amoros de care vorbeam mai devreme: sectorul financiar are nevoie de titluri de stat lichide în criză că se poată finanţa pe pieţe repo, iar lichiditatea nu o poate asigura decât ‚super pompierul“, adică banca centrală, cumpărând titluri de stat când sectorul financiar le vinde din disperarea de a-şi asigura finanţare.  

Dar pentru unii locatari – Germania de exemplu – este inadmisibil politic ca banca centrală să cumpere titluri de stat, pentru că distruge iluzia unei separări între braţul fiscal şi braţul monetar al statului. Răspunsul tipic de a evoca apocalipsa super-inflaţiei. Nu contează dacă le spui că banca centrală a Japoniei cumpără titluri de stat de vreo 20 de ani încercând să producă inflaţie şi tot degeaba. Şi Germania nu are nevoie sa înteleagă cum funcţionează sistemul macro-financiar European pentru că focul ajunge la ea în camera ultima – ea are camera cea mai departe, în care se strânge tot sectorul financiar european, cu găleţi de apă uzând pereţii camerei să se apere de foc (ceea ce în literatura de specialitate se numeste „safe asset“ sau activ sigur). Cu cât se strâng mai mulţi în piaţa de titluri de stat germane, cu atât mai puţină lichiditate în pieţele de titluri de stat ale celorlalte ţări, cu atât mai repede se răspândeşte focul în camerele lor.

Dar pentru pompier situaţia nu e dificilă?

Şi pentru pompier, situaţia este dificilă pentru că el a fost antrenat să stingă focuri simple, care nu se transmit repede dintr-o camera în alta. Înţelege că focul asta e mai complicat, pentru că singură soluţie să îl stingă este să sprijine titluri de stat ale ţărilor membre mai sărace, soluţie care e un coşmar politic pentru o banca centrală care îşi apară cu insistenţă independenţa. Înseamnă o epoca nouă în care braţul fiscal şi monetar trebuie să se coordoneze mai îndeaproape, că să poate asigura stabilitatea financiară. Iar în zona euro, asta e aproape imposibil pentru că nu avem un braţ fiscal unic, ci tentacule ale ţărilor membre, unele mai puternice decât celelalte. Pentru mine, tragedia zonei euro este că ţările puternice, mai ales Germania, şi-au ignorat responsabilităţile faţă de restul familiei euro. Germania este deocamdată camera de siguranţă în care se refugiază sectorul financiar, şi pentru că ei vin cu găletuşele lor de apă să ude pereţii, Germania trăieşte cu iluzia că nu e nevoie de o reforma a reţelei de canalizare şi a regulilor de convieţuire în casă. Spune, ca o placă stricată, că austeritatea (adică un stat mai mic) e soluţia tuturor problemelor aduse de un sector financiar integrat.

Aşa înţeleg eu Compactul Fiscal care instituţionalizează preferinţa Germaniei (şi a altor ţări „nordice“ ca şi Olanda, Finlanda) pentru austeritate după 2008 – în exemplul nostru, e unchiul cu camera mare care le cere ţărilor mai mici sa se pregătească pentru un eventual incendiu cu mai puţină mobilă în camera, cu apa strânsa în vana din baie, când toată lumea ştie (si o recunoaşte în sedinţele de bloc) ca problema principală a casei este canalizarea, problema care nu a fost rezolvată pentru ca se opune Germania.

Pe mine ma preocupă lipsa de pregătire a autorităţilor române pentru situaţia aceasta. La noi se vorbeşte cu entuziasm de intrarea în zona euro, curge cerneala pe sute de pagini de strategii, dar nici una nu contemplează serios cum o sa intram în casa euro: o cameră la mansardă şi soluţia Germaniei: mobilă puţină, apă economisită în vană.

Soluţia Germaniei pare de bun simţ – ţările care au grijă de camera lor (de politica fiscală şi piaţa titlurilor de stat) nu vor avea probleme în incendiu?

Soluţia Germaniei, austeritatea, paradoxal creează mai multe probleme decât rezolvă. Prima problemă e de stabilitate financiară: cu cât e mai mic statul, cu cât se împrumută mai puţin pe pieţele de capital, cu atât mai puţină lichiditate pe piaţă titlurilor de stat, şi expunere la instabilitate financiară. Canalizarea e făcută să funcţioneze mai bine pentru camerele mai mari. Întrebaţi orice expert de pieţe financiare de la FMI, care, să ne amintim, e campionul tradiţional al austerităţii şi va recunoaşte că un stat mic care nu are multă nevoie să se împrumute pe piaţa înseamnă o piaţă a titlurilor de stat cu puţină lichiditate. Lichiditate puţină înseamnă volatilitate la rata dobânzii şi politicienii sunt foarte sensibili la volatilitate. De exemplu Salvini, liderul de extremă dreaptă al guvernului Italian, spunea anul trecut ca în fiecare dimineaţă, înainte să îşi sune copii, verifica volatilitatea titlurilor de stat italiene. El vede cum canalizarea în comun forţează locatarii către soluţia Germaniei chiar dacă au promis, în alegeri democratice, să facă ce vor la ei în cameră.

Şi exemplul acesta ne aduce la a doua problemă, de stabilitate politică: austeritatea polarizează şi mobilizează sprijin pentru partidele de extremă dreaptă, care vin cu un discurs nu numai anti-migraţie (noi, românii şi româncele care trăim în Europa Occidentală, am simţit pe pielea noastră consecinţele), ci şi de respingere a cămăşii de forţă macroeconomică impusă de troika Bruxelles – Berlin – Frankfurt. E de ajuns să ne uităm la discursul economic al lui Salvini – cu cât troika şi pieţele financiare încearcă să impună soluţia Germană, cu atât creşte popularitatea lui.

Pare o poveste dintr-o carte de basme...

Dacă ţi se pare un pic fantastică povestea, nu este. În Parlamentul European se dezbate un proiect propus de Comisia Europeană, la sugestia Comitetului European de Risc Sistemic, care vrea să creeze un nou instrument financiar pan-european care să înlocuiască titlurile de stat germane ca şi adăpost de urgenţă pentru sectorul financiar european. Să continuăm cu exemplul, zona euro încearcă sa construiască o noua cameră de siguranţă, sa nu mai fie a Germaniei. Proiectul a fost avansat în Comitetul European de Risc Sistemic de către Philip Lane, care tocmai a schimbat rolul de guvernator al băncii centrale a Irlandei cu rolul de economist şef al BCE. Cu alte cuvinte, elită tehnocratică europeană, şi cei care îşi asumă rolul de pompieri, recunosc că problema este o arhitectură macro-financiară disfuncţională care creează beneficii exorbitante pentru Germania, şi costuri exorbitante pentru ţările mai sărace şi pentru proiectul european pe termen lung.

Care este legătura ta cu această iniţiativă?

Când am fost invitată la Parlamentul European în Septembrie 2018 că şi expertă să evaluez această iniţiativa pentru raportorii care formulau poziţia pe acest proiect, am susţinut că problema este urgentă – arhitectura instituţională a zonei euro e disfuncţională – dar soluţia greşită.  Din păcate, proiectul de lege prevede că acest instrument se va crea de către sectorul financiar privat, prin securizarea titlurilor de stat a ţărilor euro. Securizarea – „împachetăm“ titluri de stat diferite într-unul nou – reproduce aceleaşi probleme pe care le aveam înainte de 2008 pentru că nu specifică cine este pompierul şi ce rol are în situaţii de criză.  Adică din nou ne bazam pe sectorul privat sa rezolve o problema politică, cum am făcut-o cu „canalizarea“ pieţelor de capital când s-a creat zona euro. Eu sunt de acord că avem nevoie de un instrument pan-european, dar trebuie să fie emis de o entitate publică supranaţională – de exemplu chiar de BCE – şi nu putem ajunge acolo fără să ne mişcăm către o uniune politică.

Asta a fost şi miza propunerilor lui Macron in 2018. Frantţa atunci a propus doua măsuri importante care sa reducă fragilitatea zonei euro, fragilitate turnată în fundaţia pieţelor de capital. Prima vizează răspunsul imediat la criza, sa definim din timp şi cu grija cum funcţionează pompierii, plecând de la a recunoaşte ca ce s-a făcut după criza nu e destul – Uniunea Bancară nu e completă, Mecanismul European de Stabilitate nu poate reacţiona imediat, şi, mai ales, nu are robinetul de lichiditate pe care îl are la dispoziţia sa BCE-ul. A doua viza un buget comun ca braţ anti-ciclic pentru zona euro – adică să existe un fond european care sa investească în timpuri de criză când nici sectorul privat nu o poate face, nici ţările membre, mai constrânse de Compactul Fiscal impus de Germania. Din păcate, ambiţiile lui Macron s-au lovit de rezistenţa Germaniei şi a Olandei şi de matematica electorală complicată pentru alegerile europene. Dar sunt convinsă că, chiar şi cu o prezenţă mult mai serioasă a euroscepticilor, noul Parlament European şi noua Comisie Europeană se vor reîntoarce la a dezbate reforma zonei euro.

Articol apărut iniţial pe Baricada.org

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite