Coridorul dobânzilor şi rolul lui în strategia de politică monetară a BNR

„De-a lungul anilor, BNR a ridicat sau a coborât dobânda de politică monetară după cum s-au mişcat preţurile. ”

Dobânda-cheie (de fapt şi de drept dobânda de politică monetară a BNR, cum e denumită în documentele oficiale) a făcut miercuri încă un pas înapoi. A coborât, deci, cu 0,25 de puncte procentuale.

Voi nota din capul locului, cu referire la această decizie, că Banca Centrală acordă dobânzii-cheie un rol major în contextul politicii monetare. Iar hotărârile în materie sunt rodul unor analize dintre cele mai complexe şi al unor judecăţi de valoare aprofundate, care iau în calcul întregul ansamblu al vieţii economice. De altfel, calibrarea ratei dobânzii de politică monetară, la niveluri optime sau cel puţin adecvate, preocupă în cel mai înalt grad BNR.

Mereu şi mereu, o întrebare esenţială a fost aceeaşi: dobânzile încotro? Dacă erau prea jos, intrările de capital străin pe piaţa internă puteau fi descurajate. Iar inflaţia nu ar fi ezitat să-şi facă de cap.

Dacă erau prea sus, creşterea economică putea fi în suferinţă.

*

Începând din 2009, două tendinţe nu s-au împăcat şi nu se împăcă între ele: economisirea, având pe fundal tabloul cererii agregate negative; şi efectele crizei, care au împiedicat creditarea să funcţioneze cu toate motoarele. Banca Naţională s-a văzut astfel nevoită să le dea semnale vizibile băncilor comerciale, reducând dobânda-cheie şi acordând astfel o nouă şansă creditării în lei. Cu alte cuvinte, BNR a trecut la stimularea băncilor să reducă şi ele dobânzile, să dea credite, chiar să intensifice creditarea, îndeosebi către companii, dar fără să întoarcă spatele indicatorilor de prudenţialitate. Acest mesaj a fost reactivat cu fiecare dintre nenumăratele decizii de reducere a dobânzii de politică monetară, începând din noiembrie 2011. Pentru că atunci, în noiembrie 2011, devenise limpede că Banca Naţională iniţiază un ciclu de reducere treptată a dobânzii de politică monetară.

Dar ce fel de efecte au produs şi produc aceste decizii de mişcare a dobânzii-cheie în piaţa bancară şi, mai departe, în economia reală? Banca Naţională, în documente publice, şi-a formulat clar obiectivele în această direcţie: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi optimizarea creditării.

Cu alte cuvinte, modelarea dobânzii de politică monetară în raport cu împrejurările, fie prin temperare, fie prin stimulare – toate cu rol decisiv în redresarea economiei româneşti.

De-a lungul anilor, BNR a ridicat sau a coborât dobânda de politică monetară după cum s-au mişcat preţurile. Ori de câte ori a fost posibil, în împrejurări dezinflaţioniste, Banca Naţională a redus dobânda de politică monetară pentru a determina băncile comerciale să-şi asume un rol activ şi să arunce către economia reală priviri ceva mai blânde, oferindu-le companiilor credite mai ieftine. Cum însă două curbe merg mereu împreună şi sunt continuu comparate – curba dobânzilor şi curba inflaţiei –, atât timp cât inflaţia urca, creşteau şi dobânzile.

*

Începând din ’92, când s-a produs primul salt mai important al dobânzilor, agenţii economici au protestat fără încetare că e prea scump creditul. Deşi, de multe ori, rata dobânzilor s-a situat sub rata inflaţiei. În ’97, de exemplu, preţul banilor nici măcar nu s-a dublat, în timp ce preţurile produselor vândute de ei s-au triplat. Or, nu era posibil ca agenţii economici să împrumute din bănci bani ieftini şi să producă mărfuri scumpe. Aşa ceva nu era posibil şi nu este posibil. Din mai multe motive. Dar, în primul rând, fiindcă s-ar fi ajuns şi s-ar ajunge la risipă de bani şi la o inflaţie şi mai mare.

După decizia de convertibilitate parţială a leului, din ianuarie 1998, BNR a intensificat  concurenţa pe piaţa interbancară, scopul fiind acela ca băncile să se bată pentru a atrage o clientelă numeroasă. Pentru asta, era necesar ca ele să ofere valuta cea mai ieftină, serviciile cele mai ieftine, sistemele cele mai rapide, în aşa fel încât clientul să se ducă la banca despre care el credea că îl va servi cel mai bine. Şi care îi putea asigura, pentru economiile lui, dobânda cea mai bună.

Începând din anii 2000, BNR a manifestat o evidentă flexibilitate faţă de dobânda de politică monetară. Desele  mişcări intervenite, mai cu seamă din 2005 încoace –  dobânda de politică monetară urcând sau coborând – au scos în relief o disponibilitate maximă pentru neîncetate schimbări ale direcţiei de mers. Din 2009 însă, sub ameninţarea recesiunii, cursul dobânzii a intrat pe o linie descendentă. Pe pieţele interne, mişcarea BNR a fost de regulă bine primită. Deşi, în unele cercuri, critici ai Băncii Naţionale cereau cu insistenţă ca dobânda de politică monetară să fie mişcată în sus. Motivul invocat – şi mediatizat – fiind acela că BNR n-ar putea să câştige, în condiţiile crizei, două partide dintr-o dată: să ieftinească banii şi să continue domolirea inflaţiei.

*

Avalanşa de opinii potrivit cărora „reducerea de către BNR a dobânzii-cheie e complet inutilă, pentru că nu se va transpune în economia reală”, a fost infirmată de judecătorul cel mai sever, care este timpul. Ciudat este că autorii acestor opinii spuneau prin 2010-2011 că nu se va întâmpla ceea ce… deja se întâmpla. Cifrele sunt relevante. Dobânzile la credite au scăzut încet, dar au scăzut. Iar creditarea deja se mişcă, mai cu seamă creditarea firmelor. Chiar dacă percepţia dominantă cu privire la creditare, existentă astăzi în societatea noastră, diferă de ce arată cifrele. O rezum. Creditul, ce devenise înainte de criză sufletul consumului şi sufletul economiei, este văzut acum – încă este văzut aşa, deşi tendinţa se schimbă – ca o maşină cu motorul pornit, dar care nu demarează. Dar imaginea născută din percepţia publică şi realitatea din piaţa bancară nu mai sunt identice. Acum e cert că nu sunt. Realitatea e alta. Deciziile BNR produc efecte benefice. Dobânzile la credite au tot scăzut şi continuă să scadă. Iar  dinamica creditării e mai bună decât a celorlalte ţări din regiune, cu excepţia Poloniei; şi e mai bună decât media Zonei Euro.

Decizia din 4 februarie, adoptată de Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale, are două părţi. Semnificativ este faptul că în spaţiul public a fost reliefată – şi comentată – doar prima parte: reducerea dobânzii de politică monetară, la nivelul de 2,25 la sută pe an de la 2,5 la sută. O măsură care nu a surprins nici piaţa monetară şi nici opinia publică. Fiindcă era aşteptată. A trecut însă neobservată a doua parte a deciziei. O reproduc: “îngustarea coridorului simetric format din ratele dobânzilor facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară la +/-2,00 puncte procentuale de la +/-2,25 puncte procentuale; astfel, începând cu data de 5 februarie, rata dobânzii aferente facilităţii de creditare (Lombard) se va reduce la 4,25 la sută pe an de la 4,75 la sută, în timp ce rata dobânzii pentru facilitatea de depozit se menţine la 0,25 la sută”.

Voi analiza sintagma „coridorul simetric” plecând de la rădăcini. Din anii ’90, deci. O găsim descrisă pentru prima dată în Circulara nr.11/1998, potrivit căreia, începând cu data de 1 august 1998, nivelurile următoarelor rate ale dobânzilor de creditare practicate de Banca Naţională a României au fost stabilite astfel:

• taxa oficială a scontului – 35 la sută pe an;
• rata dobânzii la creditele acordate pentru nevoi urgente (creditul lombard) – 95 la sută pe an.

În acest fel, se constituia un important coridor de mişcare în piaţa monetară: coridorul dobânzilor practicate de Banca Naţională.

Să privim tabloul. Atunci, în 1998, coridorul era ceva mai simplu, limita de jos fiind trasată de taxa oficială a scontului,  de 35 la sută pe an. Strategia de politică monetară era în curs de formare, abia fusese adoptată în Parlament Legea Băncii Naţionale, iar taxa oficială a scontului era o relicvă, o amintire din anii de demult, când la BNR se scontau trate. În ’98 aşadar taxa scontului era cam ceea ce numim astăzi dobânda legală, fără nicio legătură cu învelişul lingvistic: scont. Rata dobânzii de politică monetară există, ca atare, doar din ianuarie 2005. Înainte, cu deosebire în perioada noiembrie 2002 – ianuarie 2005, era operaţională aşa-numita “rată a dobânzii de intervenţie”, care avea un statut mai puţin clar: nu era anunţată public, dar era comunicată pieţei bancare în contextul derulării operaţiunilor BNR. În documentele BNR era denumită rata implicită de politică monetară.

Limita de sus o trasa rata dobânzii la creditele acordate pentru nevoi urgente. Creditul Lombard. Rata lui era de 95 la sută pe an.

*

Azi – coridorul e mai complex. În jurul ratei dobânzii de politică monetară, de 2,25 la sută, dobânda-cheie cum i se spune în presă, se conturează rata dobânzii aferente facilităţii de creditare (Lombard) care se reduce la 4,25 la sută pe an, în timp ce rata dobânzii pentru facilitatea de depozit (care nu exista în 1998) se menţine la 0,25 la sută.

Dobânda de politică monetară s-a redus, deci, la 2,25 la sută. Ca şi în ’98, Consiliul de Administraţie al BNR dă băncilor comerciale şi economiei aceleaşi două semnale importante: primul – că are încredere în evoluţia bună a ratei inflaţiei; al doilea – că aşteaptă să înceapă un nou proces, al creşterii creditării. Se menţine, totodată, o despărţire totală de vechiul înţeles al taxei Lombard, ca dobândă penalizatoare. Actualul înţeles al acestui tip de credit fiind cel din practica băncilor centrale din ţările dezvoltate, de credit de urgenţă şi nicidecum de taxă penalizatoare.

Coridorul dobânzilor este dovada că Banca Naţională mizează, astăzi, pe acţionarea unor pârghii eficiente. Fără să dicteze însă. De dictat… dictează piaţa. Nici piaţa însă nu lucrează de capul ei, fiind nevoită să ţină seama de inflaţie, de productivitatea muncii, de competitivitate şi de mulţi alţi indicatori economici.

Factorii determinanţi sunt, aşadar, în economia reală. Banca Naţională veghează ca ei să nu fie ignoraţi, ci dimpotrivă, să influenţeze, chiar să determine direcţia de mers. Şi ca dobânzile să nu se rupă de mişcările din economie.