La ora două după prânz, într-o zi de decembrie, Aula Magna a Academiei de Ştiinţe Economice (ASE) e plină ochi cu 400 de ochi de elevi de liceu veniţi să afle ce-i aia să fii antreprenor de la oameni  trecuţi prin viaţă precum Cosmin Alexandru şi Mihai Marcu, directorul reţelei de clinici MedLife. Lui Alexandru,  acum partener în compania de consultanţă Wanted Transformation îi trebuie 20 de minute ca să desfiinţeze câteva iluzii. Cea mai importantă dintre ele: nu devii antreprenor pentru confort, ci ca, mai întâi, să faci ulcer şi hepatită. Şi vorbeşte din experienţă.  

Poartă un sacou maroniu şi o cămaşă mov foarte pal, e slab şi sprinten ca un ogar, afişează o figură de sfinx pentru ca, rapid, să treacă la un răs sănătos, cu dinţi. A venit în Aula ASE, la conferinţa ”Vreau să fiu antreprenor” marca Romanian Business Leaders, pentru a le vorbi elevilor de liceu aspiranţi la o carieră economică după aproape două decenii de când a absolvit această facultate. Departe de a fi un om bogat după standardele listei Forbes, are ceva de spus despre istoria capitalismului românesc: a fondat o companie de market research în anii ’90, pe vremea studenţiei, pe care a vândut-o în 1996 grupului austriac GfK AG iar, mai târziu, a construit două firme de consultanţă. E genul de om care, în câteva secunde, ţine sala în mână.

Aţi venit aici că aţi vrut sau că v-au trimis profesorii?  (este întrebarea cu care îşi începe speech-ul ca să înţeleagă ”une se află”. Multe mâini ridicate dau de înţeles că elevii au venit din proprie iniţiativă.)

Câţi vreţi să fiţi antreprenori? (mai puţine mâini în sus, de data asta)

Câţi nu vreţi? (şi mai puţine. Rămân şi elevi care nu răspund la niciuna dintre întrebări.)

De ce vreţi să deveniţi antreprenori? (din sală, se răspunde de genul: ca să pot organiza lucrurile cum vreau eu sau ca să am o viaţă palpitantă. O elevă spune că vrea să facă asta pentru că îi plac ”super mult” banii şi Aula izbucneşte într-un ropot de aplauze.)

Alexandru şi elevii de liceu în Aula ASE la ”Vreau să fiu antreprenor”. Chiar vreau?  

Cosmin Alexandru se simte dator să răspundă el însuşi la propria întrebare: ”eu m-am făcut antreprenor ca să scap de şcoală.” Când a intrat aici la ASE în toamna lui 1989, trăia cu iluzia (el şi întreaga familie) că gata, va avea o carieră clară, va fi economist. A venit Revoluţia şi lucrurile s-au schimbat un pic. A constatat că profesorii care predaseră până ieri economie socialistă (a luat la facultate dintr-a doua, după ce a învăţat literă cu literă un manual de 200 şi ceva de pagini) nu puteau preda de mâine capitalism. Cu toate că profesorii au obiectat, în 1992, a înfiinţat, împreună cu o colegă şi pe banii unor americani, o companie care cerceta ceva destul de abstract pentru acele vremuri: comportamentul consumatorilor vizavi de branduri (Coca-Cola, Nestle), adică, în termeni de specialitate, market research. ”Pentru mine antreprenoriatul a fost o mişcare dinspre teorie spre practică.”   

Cu biroul în geantă

A fost o perioadă în care avea birorul ”în geantă”. Odată, a lucrat în continuu 72 de ore la o cercetare trimiţând studenţi pe teren, corectând chestionare. Acesta este, de fapt, răspunsul la întrebarea ”cum a reuşit să facă businessul profitabil?” primită  către sfârşitul celor 20 de minue de discurs. În zorii capitalismului românesc, nu erau nici bune practici, nici proaste practici, nu ştiai nici ce să faci, nici ce să nu faci.  

1996 a fost anul în care, dacă ar fi existat Ziarul Financiar, ar fi apărut sigur pe prima pagină. Atunci a vândut compania către grupul austriac GfK şi a rămas director general. Cumva a ratat momentul: a vândut prea devreme (antreprenorii care încheiau o tranzacţie cu o multinaţională în acei ani erau o rara avis – Mihai Miron a vândut Europharm către GSK în 1997, iar Florentin Banu a cedat controlul Joe către Nestle în 2000) sau ZF-ul a apărut prea târziu.

Ulterior, şi-a trăit experienţa de multinaţională, cât timp a fost şeful GfK România. În 2000, compania avea să devină lider al cercetării de piaţă. A luat contact cu o lume formală, a prezentărilor Power Point, care nu i se potrivea cuiva pentru care cea mai fericită zi din viaţă a fost ziua în care absolvit ASE-ul,  că ”îl încurca”. Totuşi, formalismul acela avea să îi folosească după experienţa GfK de unde a plecat în 2005. În paralel cu al doilea start-up, o companie de consultanţă în branding şi strategie (B&P Brandivia), a început să predea cursuri de retorică în cadrul programului Erisma derulat de Asociaţia Erudio (i-a fost preşedinte) care îşi propunea să îi înveţe de manageri să vorbească bine în public, adică să uite să fie formali. Acele cursuri le ţinea alături de vorbitori străluciţi precum Oana Pellea sau Horia-Roman Patapievici.

Frica de vorbit şi capcana confortului 

Dacă e să reduc la două cuvinte aşteptările cu care venisem să îl ascult pe Cosmin Alexandru la ASE acestea sunt ”bun orator”. Cu puţin timp înainte să îşi înceapă discursuul l-am întrebat de ce avem atât de puţini oratori în mediul de afaceri, cum e Radu Georgescu (GeCAD), de exemplu. Sau, altfel, de ce le e frică antreprenorilor (cum se spune, aproape la fel de mult ca de moarte) să vorbească în public. ”Unu: în general, oamenilor nu le place să fie judecaţi. Explicaţia vine din şcoală (...) Tindem să proiectăm o judecată negativă asupra noastră. Şi doi:  frica unor antreprenori români de a vorbi în public vine şi din faptul că nu au o reţetă a succesului per se. Nu sunt convinşi că altcineva poate să aprecieze ce au făcut ei.”

Continuă să-i scape pe alţii de frica vorbitului în public în cadrul Maastricht School of Management Raţiu, unde îi învaţă pe manageri să conducă prin poveste (Leading with a Story). Merge pe ideea că oamenii ştiu să povestească la o bere, dar uită cînd se află în faţa unui public. În ceea ce-l priveşte, probabil că s-a vindecat în bună parte de marea frică în perioada în care a făcut politică. În anul 2000, după confruntarea pentru prezidenţiale dintre Vadim Tudor şi Ion Iliescu, a pus bazele Uniunii pentru Reconstrucţia României (URR), un partid idealist, cu viaţa scurtă. După ce a ţinut primul discurs, la congresul din 2003, Andrei Pleşu, care se afla în audienţă, a declarat pentru Europa Liberă că era cel mai bun discurs politic pe care îl auzise în 13 ani – este un episod scos la lumină într-un profil al lui Cosmin Alexandru, publicat de revista Esquire în 2008. După rezultate ”sub aşteptări” la alegerile din 2004, aşa le descrie Alexandru pe blogul său, URR a fuzionat cu PNŢCD şi s-a dizolvat.

Ce-aţi vrea să faceţi cu banii? (e intervenţia cu care Cosmin Alexandru reconectează  Aula ASE cu momentul recent al ropotului de aplauze.)

O voce: Să mă realizez.

O altă voce: Să-mi creez un trai bun.

Parcă intuieşte ce greu e să răspunzi la asta (doar e obişnuit cu elevii de liceu şi de gimnaziu pentru că nu ţine astfel de prelegeri de azi, de ieri) şi intră pe un teritoriu cunoscut. ”Ăsta e cel mai mare pericol pentru un antreprenor: un trai bun. Antreprenoriatul e o opţiune pentru cei care confortul nu e o opţiune”, le spune Alexandru copiilor. De aceea, e bine să începi de tânăr când te adaptezi mai uşor. E ceva de genul că antreprenoriatul poate fi un drum spre confort, nu confortul însuşi.

Căsnicia ca formă de antreprenoriat

Acum, la 21 de ani după ce a făcut primul pas cu compania de cercetare de piaţă, are mai mult timp pentru familie şi pentru sine. E la a treia căsnicie (”cine e antreprenor, e în toate”), are trei copii – doi băieţi, Andrei şi Mihai, de 15 şi 14 ani şi o fetiţă, Selona, de 11 luni. Înoată, călătoreşte, face fotografii, citeşte  ”Plânsul lui Nietzche”, ”Eleganţa ariciului” sau ”Minciuni pe canapea” şi scrie puncte de vedere pe cosminalexandru.ro. De când a plecat din multinaţională s-a hotărât să fie un ”antreprenor care are timp.”

Elev: Aveţi suficient timp liber pentru familie?

Cosmin Alexandru: În general, n-am. În particular, îmi fac.  

În 2011, a creat împreună cu alţi trei asociaţi (Adrian Stanciu, Cosmina Peţa şi Sergiu Neguţ) compania de consultanţă Wanted Trasformation, care sfătuieşte companiile cum să se transforme în momente de cotitură ca acela în care stilul tradiţional de a face business se învecheşte.  Wanted Tranformation vinde servicii de consultanţă către multinaţionale precum Vodafone, Kraft Foods, OTP, are venituri de câteva sute de mii de euro (”până în cinci”) şi niciun angajat. Modelul de business fără angajaţi plasează cariera sa de acum la antipod cu anii în care muncea şi 72 de ore la rând, anii în care a făcut ulcer şi hepatită. ”Succesul în antreprenoriat începe cu un dezichilibru”.  

Acest model al companiei mici, suple care externalizează proiecte la care partenerii nu au competenţă, e poate cea mai bună opţiune pentru un antreprenor căruia nu îi vine nici să vândă tot şi să se retragă pe o insulă exotică, nici să continue să muncească 24 de ore din 24, până la sfârşitul zilelor. E, totodată, şi o formă de a scăpa de frică: frica de a nu fi mare, cel mai mare, de a ieşi din clasamentele bogăţiei. Îmi vine în minte un citat furnizat de Cosmin Alexandru în timpul discuţiei despre frică, dinaintea discursului său din Aula Magna. E din Gabriel Liiceanu care spunea că trăim într-un ”sistem de iluzii”. În loc de iluzii, citiţi părerile celorlalţi.

Dacă ar fi ţinut cont de toate părerile din jur, nu ar fi început o companie în timpul facultăţii, nu ar fi renunţat la o carieră confortabilă de multinaţională, nu ar fi intrat în politică, nu ar fi continuat să vândă consultanţă în ani de criză. Pe scurt, nu ar fi încercat. Or ”una din dramele ţării ăsteia  nu e că sunt mulţi care nu reuşesc, ci că sunt mulţi care nu încearcă”, afirma Cosmin Alexandru în articolul din Esquire, publicat în 2008.

Ca să fiu sincer până la capăt, am întâlnit puţini oameni de afaceri atât de sinceri precum Cosmin Alexandru. Dacă nu aţi aflat suficiente despre el în rândurile de mai sus, puteţi citi rezumatul vieţii sale pe cosminalexandru.ro. Tot acolo veţi găsi şi povestea din Esquire.