Un exemplu este piaţa maşinilor second-hand în SUA („lemons“). Un individ ştie că q este probabilitatea ca o maşină să fie bună, chiar dacă este uzată. Aşadar, o cumpără şi schimbă această probabilitate după ce o foloseşte. Dar preţul maşinii rămâne acelaşi dacă el vrea să vândă mai departe, pentru că noul cumpărător nu va folosi noua probabilitate, ci probabilitatea de pe piaţă, cea medie, pe care o avea şi actualul vânzător înainte să cumpere maşina.

Altă piaţă a „lămâilor“ (termenul american pentru rablele second-hand vândute la preţ de piaţă) este piaţa asigurărilor de sănătate. Persoanelor peste 65 de ani nu li se vând prea des asigurări de sănătate. Este ceea ce în literatură se numeşte selecţie adversă (adverse selection). Un alt exemplu de selecţie adversă este angajarea minorităţilor.

Bunurile pot fi vândute în mod onest sau non-onest. Calitatea bunului poate fi reprezentată sau nereprezentată. Problema cumpărătorului este să identifice calitatea. Tranzacţiile non-oneste le bat şi le elimină pe cele oneste eventual.

Costul non-onestităţii pe piaţă este cantitatea cu care cumpărătorul este înşelat plus pierderea survenită din faptul că vânzătorii oneşti sunt eliminaţi de pe piaţă. Un exemplu este piaţa creditelor în India. Indienii de rând preferă să împrumute de la localnici la dobânzi mai mari.

Calitatea bunului este dată de numele brandului. De aceea apar zi de zi produse noi asociate cu branduri vechi. De aceea există şi practicile legate de licenţiere. Licenţa înseamnă de fapt reducerea incertitudinii.

Nu ar trebui oare ca maşinile second hand să fie vândute doar de vânzători autorizaţi?