INTERVIU Măriuca Talpeş, femeie de afaceri, proprietară Bitdefender: „La 4 ani, îi făceam temele fratelui meu“

Măriuca Talpeş, femeia de afaceri care, alături de soţul ei, Florin Talpeş, e proprietară a celui mai vândut produs IT românesc în lume, antivirusul Bitdefender, povesteşte despre cum şi-a descoperit pasiunea într-un mod stângaci, pasiune pe care acum o explorează în programe dintre cele mai inteligente şi mai performante

Atunci când vorbeşte despre pasiunile sale – şi nu sunt puţine – matematică, dans, profesori, muzică, artă, Măriuca Talpeş (52 de ani) are o bucurie în glas pe care nu-ţi vine să o întrerupi cu o banală întrebare jurnalistică despre cifrele afacerilor din familia Talpeş. Ar fi vrut să fie profesoară, dar crede că timpul nu e încă pierdut. Dragostea pentru carte şi învăţătură a moştenit-o de la bunicii ei, învăţători, care, pe vremuri educau din când în când copiii cu linia peste palme. Acum, Măriuca Talpeş are propria ei metodă, mai jucăuşă şi deloc dureroasă, pentru a-i face pe copii să meargă cu bucurie la şcoală. Îi învaţă să rezolve probleme de fizică şi să înţeleagă noţiuni abstracte de matematică prin jocuri pe calculator. Măriuca Talpeş este şi ea – în felul său, mai modern şi inteligent – acel profesor care-şi dorea mereu să devină.

„Weekend Adevărul“: Puţini ştiu că tatăl dumneavoastră a fost renumitul actor Mihai Mereuţă. A interpretat zeci de roluri în filme şi în teatru, mai ales înainte de ’89. Vă atrăgeau, în copilărie, meseria lui, scena, costumele?
Măriuca Talpeş : Tata ne ţinea, pe mine şi pe fratele meu, departe de meseria lui. Ştiu că atunci când mai mergeam la el să ne asculte cum recitam câte-o poezie pe care o aveam de învăţat pentru şcoală, ne spunea: „Bine, bine, dar voi să nu vă îndrăgostiţi de meseria asta. E o meserie grea!“. Pe de altă parte, sunt multe trăsături pe care cred că le-am moştenit de la el, din latura aceasta artistică. Mama mi-a povestit de curând că se mai întâmpla să îi spun ei poezia învăţată şi o recitam în cinci feluri. „Nu te mai opreai!“, îmi zicea ea. Probabil că există un talent ascuns. Acasă, el era destul de retras şi atunci când repeta, nu prea ne lăsa să-l deranjăm. Foarte rar mi-a spus, înainte de a intra pe scenă, o bucăţică dintr-un rol. Mai târziu însă, în facultate, după fiecare premieră de-a lui, îl aşteptam la ieşirea din teatru. Venea direct la mine şi se uita fix în ochii mei. „Cum a fost?“, mă întreba. „Bine, tată...“, îi răspundeam eu drăguţ. „Nu, nu, spune-mi, sever!“ El ştia că îl cunosc mai bine decât colegii actori şi îmi dădeam seama când nu „mă convingea“. Şi, de regulă, nu mă înşelam cu unele părţi.

Imaginea lui de om modest, de la ţară, hazos, pare să-i fie o trăsătură proprie nu doar pe scenă.
El avea şi o vorbă – cu toţii, cam 99%, suntem oameni de la ţară, iar restul de 1% nu recunoaşte. A copilărit în satul Santa Mare, judeţul Botoşani. Era cel mai mare din cei nouă fraţi. Pe bunica, din partea lui, n-am cunoscut-o, dar ştiu că, înainte ca tatăl lui să moară, i-a zis că trebuie să aibă grijă de fraţii lui. Or, la sate, ca să ai o situaţie financiară bună, trebuie să fii preot, învăţător sau doctor. Tata a făcut mai întâi seminarul teologic la Iaşi, iar, în paralel, mai sărea gardul şi mergea la Facultatea de Litere. A terminat seminarul, ba chiar a ţinut şi-o slujbă, însă între timp a început să-i placă teatrul. Odată, când tata s-a întors în sat, un unchi de-al lui l-a luat deoparte: „Bădie, tu faci lucrurile astea cu teatrul cât sunt vremurile astea. Dup-aia te apuci de treabă, nu?“. (râde) Ei tot îl aşteptau să se întoarcă preot la Santa Mare. La teatrul Municipal din Ploieşti, a fost descoperit de doamna Lucia Sturdza Bulandra, care l-a văzut jucând rolul Cetăţeanului turmentat din piesa „O scrisoare pierdută“ de I.L. Caragiale şi i-a zis să vină la Bucureşti.

Dragostea dintr-un rebus

Cum a cunoscut-o pe mama dumneavoastră?
Într-un tren. Din câte-am înţeles, totul a plecat de la o poveste cu un rebus. Mamei îi plăcea foarte mult rebusul şi exact în momentul călătoriei, completa unul despre teatru. Cum tata cunoştea foarte bine domeniul, i l-a descifrat imediat, lucru care a impresionat-o foarte mult pe mama.

Dar bunicii din partea mamei, tot din zona Moldovei provin?
Nu. Bunicii din partea mamei erau din comuna Glodeanu-Siliştea, judeţul Buzău. Au fost amândoi învăţători la şcoala din comună. Din povestirile mamei, amândoi erau învăţători destul de severi. În ciuda metodelor vechi de disciplină, mai dure, lovitul cu linia peste degete dacă elevul nu scria frumos sau statul pe coji de nucă la colţul clasei dacă nu era cuminte, ţineau foarte mult la seriozitatea pentru învăţătură. Mulţi dintre elevii lor au mers mai departe la şcoli. Şi mama, după ce a trecut cu greu de clasele primare (râde), pentru că bunicul i-a fost învăţător, a urmat liceul din Ploieşti, pe care l-a absolvit prima pe liceu. Şi-ar fi dorit să fie pictoriţă.

Şi nu i s-a împlinit visul?
Ea luase lecţii de pictură de la un pictor, domnul Băjenaru, care locuia la un conac în comună. Şi, deşi a absovit printre primii liceul, a fost respinsă de la trei facultăţi, din cauză că bunicii fuseseră consideraţi chiaburi de comunişti. Avea dosarul prost. Mama îmi povestea că durerea cea mai mare a familiei, odată cu schimbarea regimului în ’47, nu a fost că au rămas fără animale, stupi, pământuri, ci că le-au fost arse cărţile din pod. De multe ori, mama obişnuia să ia câte o cărticică din pod şi se ascundea în grădină să citească, ca să scape de spălatul vaselor.

Alături de tatăl său, actorul Mihai Mereuţă

Bunicul înmormântat, dar viu

Au fost persecutaţi bunicii de comunişti?
Au fost mai multe momente dificile pentru ei, mai ales când toţi învăţătorii au fost daţi afară din şcoli şi înlocuiţi cu alţii. Bunicul luptase în Al Doilea Război Mondial, dar a căzut la Cotul Donului, când s-au întors armele. A fost dus în Siberia, unde a stat prizonier şase ani. În timpul acesta, familia ştia că el murise. Bunica şi rudele îi făcuseră înmormântarea. După şase ani, s-a întors acasă. A fost o minune cum a supravieţuit – îşi schimba raţia de ţigări pe ciorapi. Cum el nu era fumător, lua ciorapii, îi deşira şi-şi tricota pulovere, ca să poată să reziste frigului. Era destul de tăcut după ce s-a întors, poate pentru că nici nu voia să-şi amintească. Spre sfârşitul vieţii, din păcate, şi-a pierdut vederea, probabil pentru că perioada de atunci a avut consecinţele ei.

Revolta mamei, pentru că n-a putut urma o facultate din cauza „originilor nesănătoase“, s-a transmis în vreun fel în educaţia dumneavoastră şi a fratelui?
A încercat mereu să ne transmită dragostea de carte şi de tot ce înseamnă căutare profundă a unui subiect. Când învăţam la o materie, mai aveam încă alte trei-patru cărţi pe lângă noi ca să căutăm să explicăm atunci când nu ştiam despre un autor sau un moment din istorie. Ne-a sugerat, încă de când eram mici, să mergem mai departe, să ne punem întrebări şi să nu fim superficiali. În plus, pentru că era foarte pasionată de artă, ne ducea mereu la muzee şi la expoziţii de pictură. A vrut şi de la mine, şi de la fratele meu să facem carte. Or mie, la 5-6 ani, îmi plăcea sportul.

Practicaţi atunci vreun sport?
Pe la 4 ani, părinţii m-au dus la înot, la Sala Floreasca, pentru că era foarte aproape de unde locuiam noi. M-am speriat foarte tare la prima lecţie pentru că domnul profesor avea o metodă – nu ştiu acum dacă se mai practică – aceea când copilul e aruncat în apă şi, cumva, îşi revine el la suprafaţă. Aşa că am învăţat să înot singură. Mergeam cu familia, cu cortul adus de tata, la Snagov. Stăteam acolo verile, pe malul lacului, era un camping foarte frumos. Şi bălăcindu-mă prin apă, am învăţat să înot încet-încet. Acolo, m-a văzut un domn care i-a spus mamei: „Doamnă, uitaţi-vă cum alunecă pe apă. Daţi-mi-o mie!“. Voia să facă performanţă cu mine, dar mama nici nu voia să audă. (râde) Ulterior, am fost mereu apropiată sportului – în generală am avut o dirigintă profesoară de sport care ne testa la toate aparatele din sala de sport, apoi în liceu am făcut baschet, la facultate, canotaj, acum dansez...

Ce vă plăcea la şcoală în mod deosebit?
Până în clasa a V-a, nu pot să spun că eram pasionată de ceva anume. Doamna învăţătoare era corectă, dar nu m-a făcut să-mi placă o materie. Cumva, în clasa I, m-am cam plictisit. Pentru că atunci când aveam 4 ani, mă apucasem să-i fac temele fratelui meu mai mare cu trei ani. Ştiam să citesc şi să scriu bine, pentru că, în perioada aceea, mama petrecea multă vreme cu noi, ne citea poveşti ruseşti. Eu mă tot rugam de mama să mă ducă la şcoală, dar nu m-au primit decât pe la 6 ani. La grădiniţă, aceeaşi poveste. Doamnele educatoare nu voiau să mă primească la grupa mare, spuneau că sunt prea mică. Mama tot insista. A luat un ziar de pe masă şi eu am început să citesc cursiv. „Sigur, grupa mare“, au zis atunci.

V-aţi apropiat de matematică în gimnaziu. Eraţi olimpică.
Într-un context în care mama iubea arta, tata a fost actor, şi de film, şi de teatru, fratele meu a făcut Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“ şi a făcut sculptură, eu am iubit matematica. Clasele V-VIII au fost, într-adevăr, formarea mea şi a pasiunii mele. Însă olimpică am fost mai târziu, la liceu. Însă prima mea notă la matematică a fost 4!

Cum s-a întâmplat?
După câteva ore, profesorul a pus câteva întrebări în clasă, prin sondaj, şi m-a prins pe picior greşit. El taxa ime-diat. Ulterior, m-am îndrăgostit de matematică datorită lui. Era un profesor tânăr – cred că eram prima lui generaţie de elevi – şi era foarte strict. Îl chema Valentin Matrosenco şi a fost multă vreme profesorul şi apoi directorul Liceului „Sfântul Sava“ din Bucureşti.  De la acel 4, am devenit foarte atentă la orele lui. Aşa am ajuns să constat, încet-încet, că profesorul, în ciuda stricteţii lui, îşi dădea sufletul la orele noastre.

„Fata se mărită şi nu-i mai stă mintea la carte“

Ce avea special profesorul de matematică, aşa încât v-a făcut să vă apropiaţi de acestă materie?
Îşi începea orele pe o tablă impecabil ştearsă, pe care scria mare. De obicei lipea două ore, una după alta, şi preda, timp în care noi stăteam nemişcaţi. Faptul că iubea matematica şi o explica foarte frumos, că ne dădea mereu exemple, din clasă, cu plastilina, te făcea să-ţi placă matematica. Era imposibil să pleci după ora lui şi să nu înţelegi. Când primeam tema pentru acasă, spunea: „Deschideţi cărţile la pagina 12“. Începea să dea pagină după pagină. „Până la pagina 16 este tema voastră“. Şi aşa se adunau câte 20-30 de probleme pe care uneori trebuia să le rezolvăm de pe-o zi pe alta. Unii mai încercau să lipsească de la ore şi doar îl vedeai pe domnul Matrosenco deschizând geamul: „Vă salut, copii, ne vedem la toamnă!“. Chiar dacă instalase un sentiment de frică printre copii, exista şi o emulaţie printre colegi, care s-a păstrat şi la liceu. Când venea „Gazeta matematică“, ne uitam repede unii la ceilalţi. „Pe care?“ Selectam o problemă şi ne luptam între noi care să o rezolve primul.

„Scoateţi o foaie de hârtie...“

Vă încuraja profesorul să aprofundaţi tot mai mult matematica? Să mergeţi la olimpiade?
Nu, dimpotrivă. Toate discuţiile le purta cu mama mea. Îi spunea: „N-o lăsaţi să se apropie foarte tare de matematică, pentru că fetele o să se mărite la un moment dat şi nu le mai stă mintea la carte“. Într-adevăr, n-avea încredere în fetele pasionate de matematică, lucru pe care l-am descoperit şi mai târziu, în facultate, la câţiva profesori.

V-a ofensat.
Mai ales o dată. Nu aflasem dacă am mers mai departe, la faza următoare de la olimpiadă. Toţi ceilalţi din clasă, băieţi în special, ştiau, eu nu. Şi eu trecusem la faza următoare.

„Îi pocneşte capul de matematică!“

De ce credeţi că nu vă spunea?
Probabil că nu simţea că e necesar să mă anunţe pe mine. Chiar şi la o tabăra de matematică, foarte intensă, cu competiţii în fiecare zi, din clasa a VII-a spre a VIII-a, m-a luat în ultima clipă. Am avut însă parte şi de unele satisfacţii. Era foarte sever la extemporale. Şi, după un test, a venit la oră şi a rugat să fie eliberată o bancă din primul rând. Ne-a chemat pe mine şi pe un coleg, Mircea, să ne aşezăm şi ne-a dat de rezolvat o problemă. „Toţi ceilalţi, scoateţi o foaie de hârtie“, a zis. Pentru că lucrările noastre erau de 10 şi ceilalţi făcuseră atât de rău la test, le-a mai dat o şansă...

Ce părere aveau părinţii? Erau încântaţi de performanţele dumneavoastră?
Mama a fost cam speriată, pentru că ea spera să mă apropii de literatură şi de limbi străine. Învăţam franceza de la 2 ani, iar din germană prinsesem puţin, pentru că doamna care se ocupa de mai mulţi copii, când mergeam la joacă, ne vorbea mereu în germană. Tata nu prea ştia foarte bine preocupările mele, ce facultate vreau să urmez, dar ştia doar că mă privepeam la matematică şi mă lăuda peste tot. Zicea: „Am o fată buuună. Îi pocneşte capul de matematică!“. ;

Cu mine, la şcoala generală de la Liceul nr. 24, actualul Jean Monnet, învăţa Nicuşor Ceauşescu, eram colegă de clasă cu băiatul ministrului de Externe de atunci, erau mulţi elevi ai unor personalităţi politice din acele vremuri. Când plecam în tabere la munte, aveam un tren la dispoziţie. Nu ştiu cum se făcea că mereu, când ne aduceau profesorii lucrările, ale lor se pierdeau. Le aduceau mai târziu şi, fireşte, erau de 10!

Prima afacere, iniţiată cu 300 de euro primiţi de la tatăl ei

Primul birou Softwin, aflat în sufrageria familiei Talpeş, avea un singur calculator

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, soţul dumneavoastră, Florin Talpeş, spunea că aţi avut o medie mai mare decât el la absolvirea facultăţii. Doar două note de 9 şi, în rest, numai 10...
(Râde) El a avut ceva mai multe. E adevărat că aveam ambiţiile mele legate de matematică şi-mi făcea mare plăcere. Din discuţiile cu Florin şi cu colegii de la facultate, am observat că ei citeau, în liceu, multe cărţi de matematică, specializate pe ceea ce aveam să învăţăm la facultate. Din păcate, eu n-am avut, în liceu, un profesor care să-mi recomande astfel de cărţi. Când am ajuns la facultate, am avut norocul că s-au reunit fetele cu băieţii cu un an mai mare, pentru că ei făcuseră şi armata. Or, generaţia dinaintea mea era excepţională! Aveam colegi cu aur la olimpiadele internaţionale de matematică. Am făcut o cercetare în toate universităţile de top 24 din SUA şi am observat că există profesori români de matematică în toate! De pildă, fostul antrenor al echipei de olimpici la matematică din SUA e român – Titu Andreescu se numeşte. Şcoala de matematică din România a format profesori şi matematicieni foarte buni.

„Va fi soare sau va ploua“

După terminara facultăţii, o medie mare vă asigura şi un loc de muncă mai bun, în oraş.
Concurenţa era foarte mare pentru lista de posturi oferite de statul român, în oraşele mari. La facultăţile de ştiinţe, exista o listă scurtă pentru cercetare – singurele posturi în oraş –, de aproape 20 de locuri. Eu am făcut un stagiu de practică, de doi ani, la Târgovişte. Atunci a fost şi perioada când am rămas însărcinată cu cei doi băieţi. Făceam naveta zilnic, călătorind în picioare, de la Bucureşti la Târgovişte, într-un tren plin de oameni, care pleca la 5.00 dimineaţa. Am ajuns apoi la Institutul de Tehnică de Calcul, la laboratorul de proiectări de imagini, unde lucra şi Florin. Acolo se făceau proiecte de înalt nivel tehnic.

Regele Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei este primit de Măriuca şi Florin Talpeş la sediul Softwin în 2003

Daţi-mi un exemplu.
Vă dau trei, patru. De pildă, am avut un proiect pentru Spitalul Colţea, de analizare a imaginilor tumorilor pulmonare. Pentru ca razele să iradieze tumoarea cât mai corect, să nu ardă ţesutul, se analiza foarte bine imaginea cu suportul unor algortimi dezvoltaţi în institut şi, pe baza acestor date, erau direcţionate razele pentru a distruge tumoarea. Era o responsabilitate foarte mare pentru noi, dar şi o deschidere din partea medicilor. Un alt proiect – ultimul de altfel – la care am lucrat cu plăcere a fost pentru Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie. Atunci deja aveam la Institut calculatoare personale, pe lângă microcalculatoare – o mare revoluţie pentru acele vremuri. În curtea Institutului s-au montat nişte antene, dezvoltate de colegii de la Institutul de Cercetări în Electronică, iar noi primeam nişte date de la sateliţii Meteosati. Trebuia să analizăm norii. Ofeream zilnic informaţii despre formaţiunea structurilor noroase, noi le analizam şi, pe baza lor, cei de la INMH puteau face o predicţie mai bună a vremii. Va fi soare sau va ploua. Eram o echipă tânără – unul dintre cei de atunci, prieten de-al nostru, lucrează la Apple.

Cel mai greu lucru de făcut la un Iphone

Gabriel Marcu. A lucrat direct cu Steve Jobs.
Ani de zile a fost singurul care a calibrat culorile pe ecranele Mac-urilor şi ulterior pe telefoanele iPhone şi alte gadget-uri. L-am întrebat pe Gabi care a fost cea mai mare provocare la iPhone. Mi-a zis că, atunci când dădeau cu degetul, în stânga şi dreapta, culorile se vedeau, se mişcau. Vedeai o urmă a culorilor, or, ea trebuia să nu existe. Şi acum nu există. Iar acel 5% sau mai puţin de schimbare de culoare atunci când se modifică imaginea ecranelor a fost cel mai greu lucru de făcut.

V-aţi fi dorit să fiţi profesor?
Da, şi acum mai am dorinţa aceasta (râde). De altfel, am făcut un curs de pedagogie, dar la catedră, oficial, n-am ajuns. În schimb, am predat foarte mult acasă – ofeream meditaţii de matematică. Întâlneam şi copii foarte buni, alţii de la care nu reuşeam să scot mare lucru. Îmi făcea o foarte mare plăcere să le explic, să petrec timp cu ei.

„Florin, am copii acasă!“

Ce aţi făcut la Revoluţie?
Eram pe stradă cu Florin când a început totul. Ne plimbam prin faţa Casei Armatei, când am văzut un grup de tineri care aveau bâte şi spărgeau nişte troleibuze. Ni s-a părut straniu. Am văzut elicoptere vâjâind, am zis să ceva nu era bine. Ne-am dus seara acasă, am încuiat copiii şi noi doi am plecat pe stradă să vedem ce se întâmplă. Voiam să ne implicăm. Aveam în minte anii de dinainte de ’89, când nu reuşeam să găsesc scutece, carne, ouă pentru copii. Eu nu sufeream atât pentru bucata de carne pe care nu reuşeam să o prind la coadă, ci pentru că nu aveam ouă să le dau copiilor. Atunci când într-un mod criminal s-au sfârşit lucrurile, eu
n-am simţit partea criminală. La Piaţa Romană ne-au oprit nişte poliţişti cărora le-am spus, dezinvolt, că mergeam la Farmacia nr. 5 care e deschisă nonstop. Aşa era, dar nu ştiu ce mi-a venit. Ei doar ne-au spus să ocolim centrul că era blocat. Când am ajuns la Universitate, m-am speriat. Am văzut gaze lacrimogene şi am auzit gloanţe, aşa că atât am spus: „Florin, am copii acasă!“. Am plecat, dar Florin s-a întors şi în zilele următoare.

Imediat după Revoluţie, v-aţi dat demisia şi aţi înfiinţat, împreună cu soţul compania Softwin. Ce ştiaţi atunci despre antreprenoriat?
A fost o doză de nebunie, dar amândoi ne-am dat demisia de la ITC. Noi doi, împreună cu alţi patru colegi, am format o micro-întreprindere. Nu ştiam absolut nimic despre antreprenoriat, noi ştiam că o colegă la Institut ştia pe cineva în Franţa, care, la rândul ei, ştia că acolo sunt nişte proiecte. Nu ne-am înţeles cu ceilalţi colegi, aşa că pe 1 octombrie, am deschis Softwin, cu biroul în sufragerie. Ca să putem face actele aveam nevoie de bani, pe care i-am primit de la tata – echivalentul a 300 de euro. Mai aveam, tot de la tata, şi un trabant, pe care-l primisem cadou la nuntă, cu care mai căram un calculator,  nişte acte...

„Mama, mai cântă! Dormim aşa bine...“

Mai mergeţi la competiţii de dans?
Anul trecut n-am fost, dar ne antrenăm la fel, ca şi cum am merge (râde). Cam de patru-cinci ori pe săptămână. O competiţie te obligă la mai mult efort fizic, pentru că ritmul e mult mai condensat. Facem şi pregătire fizică separată – alergat, de exemplu.

Aveţi vreun dans preferat?
Acum îmi place mult tangoul european, dar dintotdeauna mi-a plăcut mult valsul vienez pentru că l-am asociat mereu cu un bal într-o sală cu oglinzi...

„S-a emoţionat şi a uitat să ne filmeze“

Sunteţi competitivi? Vreţi să obţineţi un loc pe podium?
Mie, de exemplu, mi-a fost mereu teamă să nu ne facem de râs. Mai mult decât rezultatul însuşi, mi-e teamă să nu fac o greşeală şi să dansăm prost. Sigur că există şi o emoţie atunci când câştigi... Mi-aduc aminte că am avut o competiţie mai mică în România şi în sală erau şi băieţii noştri. Nu ne-am aşteptat să fim chemaţi pe podium ultimii, adică pe primul loc. Unul dintre băieţii mei aşa s-a emoţionat, că a şi uitat să ne filmeze! Avea camera îndreptată spre tavan (râde emoţionată). A fost şi un concurs unde eram două echipe şi am ieşit pe locul doi.

Mai aveţi şi alte pasiuni?
Acum patru ani m-am apucat de cântat la flaut şi de vreo opt ani – de pian. Fac cursuri de două ori pe săptămână la pian şi de două ori la flaut. Nu ştiam absolut nimic înainte despre teorie muzicală sau cum să citesc notele pe portativ. Cânt lucruri simple, dar acum simt greşelile imediat. Aşa evoluează urechea.

Flaut?! Cum aşa?
De flaut m-am apucat pentru că îmi plăceau naiurile populare, fluieraşul, astfel că profesoara mea de pian mi-a sugerat o altă doamnă profesoară pentru flaut. Ce e foarte interesant e că profesoara care a renunţat la flaut are elevi non profesionişti – copii, antreprenori, medici, avocaţi, care fac din plăcere şi care s-au apucat la 30, la 40, chiar la 50 de ani. Ţin minte că cel mai frumos compliment l-am primit pe la începuturile cursurilor de pian, acasă, când îmi repetam melodiile şi la un moment dat m-am oprit. Copiii mei mi-au zis: „Mama, nu te opri, mai cântă!“ „Păi, am terminat şi cânt cam prost“. „Nu, tocmai, că noi dormim aşa de bine...“ (râde)

Le cântaţi, de obicei, familiei şi prietenilor?
Le-am cântat, dar a fost ideea doamnei profesoare de flaut. Pentru că are elevi amatori care cântau din pasiune, s-a gândit să facă un mic grup de Crăciun. Ne-am adunat într-o sală – aproape 16-17 persoane. Fiecare a cântat câte două-trei piese. Au venit prietenii noştri, rudele, să ne asculte. Iar la final am cântat colinde, însă toţi deodată. Imaginaţi-vă 16 instrumente cântând, iar în faţă, musafirii noştri care ne acompaniau cu vocea. Se crea o atmosferă pe care nu mi-am putut-o imagina. Aproape că nu mai puteam să cânt la flaut de bucuria pe care o auzeam.

„Vrem să le trezim bucuria copiilor pentru ce învaţă la şcoală“

În grupul companiei pe care o conduceţi, Softwin, există şi o parte dedicată dezvoltării de software-uri
educaţionale, numită Intuitext. Mai exact, aţi iniţiat o serie de comunităţi – cum ar fi didactic.ro, olimpiade.ro şi suntpărinte.ro - pentru şcoală, elevi şi părinţi din România. De unde acest interes pentru programele educaţionale?
Istoria este relativ veche, încă de la primele aplicaţii pe care aveam să le facem pentru Franţa, SUA sau alte ţări cu care lucram. De pildă, mi-aduc aminte când am primit un proiect din Franţa să realizăm un program – de dezvoltare de conţinut, dar şi de software – pentru rezolvat probleme de chimie şi fizică. Era pentru prima dată când se puteau da teste foarte interactive şi simpatice pentru elevi. Aveai, de exemplu, un tren care trebuia să plece, doar că trebuia să aranjezi într-o anumită ordine vagoanele ca să poată porni. Şi aranjarea lor, care de fapt era o propoziţie, era şi rezolvarea „problemei“. Pentru mine erau spectaculoase, eu ştiam doar evaluarea cu creionul şi hârtia. Astfel, pe de-o parte, am dezvoltat mai multe produse prin care modul în care copiii pot învăţa să fie distractiv şi apropiat lor, dar avem şi partea de comunităţi, care să fie de ajutor profesorilor şi elevilor. De exemplu, didactic.ro este ca o cancelarie virtuală în care profesorii găsesc o mulţime de instrumente educaţionale. În plus, discută pe forum cum au organizat o serbare şcolară şi propun soluţii pentru actualul sistem de învăţământ. Peste 70% din cadrele didactice din România accesează site-ul.

Au nevoie copiii de altfel de explicaţii pentru a înţelege mai bine materiile de la şcoală? Cum îi ajută jocurile, mai ales cele  pe calculator?
Este evident că acum calculatorul, telefoanele, tabletele fac parte din viaţa copiilor. Am ajuns la reacţii din partea lor prin care se îndepărtează de matematică, de fizică, de orice înseamnă şcoală, aşa că trebuie recuceriţi. Chiar acolo, în mediul lui, chiar şi cu ajutorul calculatorului, nu departe de lururile care-i plac, deci prin joc.

Oferiţi-mi un exemplu.
Vrem să le explicăm copiilor din clasele primare fracţia matematică. Am creat un film cu o rădaşcă, un miriapod, un ţânţar şi o libelulă. Fiecare are o poveste şi un nume. Toate pleacă să aducă ploaia, pentru că e secetă. Până reuşesc ei, trec printr-o mulţime de peripeţii. Iar peste fiecare peripeţie trec învăţând puţin câte puţin din fracţie. Ca să formezi o noţiune nouă în mintea unui copil, trebuie să faci în paşi foarte mărunţi, pleci de la concret, mergi prin poveste şi apoi ajungi la formal. Pentru astfel de „poveşti“ colaborăm cu psihopedagogi, cu graficieni şi mulţi profesori din şcoli. Practic, vrem să le trezim bucuria copiilor pentru ceea ce învaţă la şcoală.