Apoi urmeaza acelasi algoritm cu universitatile – cele de top primesc doar absolventii cei mai buni de la cele mai bune licee, exceptiile sunt rare. Modul de lucru, stilul si sistemul de invatamant si de evaluare, curricula si nivelul de pregatire sunt toate cunoscute. O unitate de invatamant care a atins un anumit prestigiu va face eforturi mari sa il conserve sau chiar sa-l imbunatateasca, deci nu se face rabat la calitate. In acest mod, se stie foarte exact nivelul de pregatire al studentilor/absolventilor, in functie si de notele luate sau pozitia in clasament. In universitatile de acolo nu se arde gazul de pomana si nimeni nu si-o freaca inginereste cateva zeci de ani ca student etern (cum era vorba pe la noi: primii zece ani sunt grei, pana ajungi in anul 3), mai ales ca acolo asta se face pe bani foarte multi, bursele sunt foarte putine si se obtin/pastreaza foarte greu. Am vorbit cu oameni care au lucrat sau au tangenta cu invatamantul de acolo si toti au spus cam acelasi lucru. Studentii cei mai buni primesc oerte foarte bune inainte sa termine facultatea, cei slabuti isi cauta ei si gasesc greu. Interviul nu are atat rolul sa vada cat de pregatit este studentul, ci cat e de capabil sa «se vanda cat mai bine» si sa relationeze in cadrul companiei. Si pentru ca interviurile costa bani si timp, se fac relativ putine, principala selectie se face din CV-uri, care reflecta destul de bine si nivelul de pregatire si personalitatea candidatilor. Unele firme prefera sa mearga la sigur si sa aleaga absolventii anumitor universitati, pentru ca stiu exact cum funcioneaza si ce «marfa» gasesc. Prefera sa nu riste cu necunoscute – mai ales cum sunt cele din Europa de Est, despre care au referinte putine si nu tocmai convingatoare. In Romania exista sefi de promotie ai unor universitati renumite, care sunt mai slab pregatiti decat cei de 7-8, dar care au «sustinerea» necesara." - e un comentariu pe care l-a pus un cititor avizat la articolul pe care l-am publicat în Adevărul. Reformulează, explică şi detaliază ce am am spus şi eu, dar cu alte cuvinte.

Da, a face recrutare în Occidentul civilizat e floare la ureche faţă de ce înseamnă asta în România. Recrutorii au o viaţă foarte uşoară acolo. În exemplul pe care l-am dat, la multinaţională aceea din Germania erau angajaţi doi din trei candidaţi intervievaţi pentru posturile de începători, şi asta în urmă câte unui singur interviu! Spune asta unei recruterite din România, că-i dau lacrimile de invidie! Firmele de head-hunting de la ei văd, de regulă, 5-6 candidaţi pentru o recrutare. Eu trebuie să văd 30-40, adesea peste 50, şi nu puţine au fost cazurile în care a trebuit să întâlnesc şi peste 100. Faţă în faţă!

E interesant să-i vezi pe cei din Occident când vin să facă recrutări în România. Văd tot câte 5-6 candidaţi pentru posturi de management, şi 3-4 li se par buni şi potriviţi cu postul! Şi e normal să fie astfel: dincolo de un anumit nivel, oamenii ştiu să se îmbrace frumos şi să spună ce trebuie. Cât despre universităţi, companii, angajatori, sunt totuna pentru recrutorii de departe, de unde să ştie ei care sunt diferenţele? Dacă m-aş baza doar pe impresia pe care o face omul la interviu, şi eu aş munci de vreo zece ori mai puţin, într-adevăr. Şi am şi păţit-o, de multe ori, când a trebuit să delistescurtez candidaţi care mă impresionaseră la interviu. Ba, în câteva cazuri, a trebuit să mă lupt cu angajatorii ca să-i scoată de pe listă, în aşa măsură îi prostidera şi pe ei.

Evident, şi pentru ceilalţi managerie la fel. E mai greu să fii manager în România decât în lumea civilizată. Cine a dovedit că poate administra şi conduce un business serios aici, o poate face cu mai multă uşurinţă dincolo. Însă invers nu e deloc aşa.