Trecuseră doi ani după ce dăduse chipiul mucalitului poliţist Garcea pe şapca de boem a proprietarului de restaurant din Centrul Vechi al micului Paris, locul care va deveni încetul cu încetul cel mai mare mall în aer liber al ţării. Trecuseră doi ani după ce ”Vacanţa Mare”, grupul de umor care i-a adus celebritatea înceta să mai producă emisiuni de televiziune, atunci când a ţinut acel speech de două minute într-un Irish pub&restaurant de pe strada Smârdan. ”Eu sunt Mugur Mihăescu, ăsta e St. Patrick. Eu l-am creat, ăsta e copilul meu. De-acum încolo nu-mi puneţi mie în cârcă faptele copilului meu. El trebuie să fie pe picoarele lui”, aşa anunţa Mihăescu deschiderea salonului victorian de la subsolul restaurantului cu care a intrat în afaceri, în septembrie 2009.  

Şi acum, într-o după amiază de sâmbătă din ianuarie 2014, când rememorează acele clipe, îşi menţine ideea că businessurile trebuie să aibă viaţa lor separată şi că nu trebuie să trăisacă în umbra fondatorilor.  De data aceasta, se referă în special la The Tube, fratele pe care St. Patrick îl are din decembrie anul trecut, tot în Centrul Vechi, la câţiva zeci de metri distanţă, pe strada Lipscani. Deşi lansat cu discreţie, The Tube a fost poziţionat drept un club de muzică live, cel mai extins din zona veche a oraşului. ”... şi Tube-ul e copilul lui Mugur Mihăescu”, îmi spune omul pe care îl văzusem de atâtea ori până în acea după amiază de sâmbătă, fără să-l fi văzut, de fapt, niciodată.

Ochii şi ghetele

În faţa mea, picor peste picior, stă un bărbat de 46 de ani cu trupul unui adolescent. Mă privesc nişte ochi de un albastru deschis parcă şi mai albaştri în contrast cu tenul pal al unui cap bine ras pe care mi-e incomod să-i privesc direct dacă pun întrebări sau fac întreruperi. Atunci prefer să mă uit în jos, la ghetele care în zona glezenelor sunt lăsate libere, fără şireturi, sau în zona gâtului acolo unde are un fular albastru cu dunguliţe roşii care acoperă imprimeul de pe bluză. Pot să-mi controlez emoţiile.  Acuzată de vulgaritate excesivă, ”Vacanţa Mare” a creat între 1993 şi 2007 un fenomen care umplea la refuz sălile de spectacole, genera audeinţe TV comparabile cu cele ale meciurilor echipei naţionale de fotbal sau aducea spectactori în cinematografe la ”Garcea şi oltenii”, aşa cum nu a făcut-o niciun alt film românesc în perioada 1997-2010.   

În 2009, anul acela important, când fenomenul s-a oprit cu totul, Mihăescu nu s-a străduit să creeze doar identitatea unui restaurant din Centrul Vechi, ci a fost nevoit să-şi reclădească propria identitate.

Reporter: Când aţi făcut transferul (de la comic la antreprenor – n.red.), aţi avut problema ca lumea să vă ia în serios?

Mugur Mihăescu: Bineînţeles că ai avut-o. Dar mi-am asumat-o. A fost pentru că am creat pesronaje foarte puternice, am creat nişte... (îşi caută cuvântul – n. red.) monştri de personaje ca să zic aşa. (...) O parte a lumii e învăţată să nu vadă dincolo de ambalaj, să confunde omul cu personajul de multe ori. Ţi-o asumi.

O asumare care, în definitiv, merită. Mihăescu crede că aceste personaje o să-i asigure nemurirea: ”Garcea o să reziste mult timp de-acum încolo. Poate o să fiu eu oale şi ulcele, da Garcea o să fie viu şi nevătămat”. Şi nu a fost singurul moment în care am vorbit despre nemurire în cele două ceasuri şi jumătate de dialog. Despre nemurire, fericire, rostul omului în viaţă, filme SF, eşecul de la magazinul Muzica sau viitorul grupului ”Vacanţa Mare”.

Era trecut de ora 17.00. Ne înâlnisem de la 14.30 în cafeneaua InFusion de lângă Biserica Rusă, (afacerea în care a fost, la un moment dat, acţionar şi cu care şi-a făcut mâna în industria ospitalităţii) şi mi-am dat seama că nu am râs aproape deloc în tot acest interval. Poate o singură dată când întrebându-l dacă e adevărat că a avut două Lamborghini, mi-a răspuns ironic că la ce i-ar trebui două maşini de acelaşi fel: ca pe una s-o folosească drept rezervă de piese de schimb pentru cealaltă?!

Aici a făcut primul pas în Centrul Vechi, în 2009 FOTO Adevărul 

Riscul ca publicul să nu facă nicio diferenţă între Mugur Mihăescu şi Garcea e întrucâtva mai mic decât cel pe care şi l-a asumat în 2009, când a început să investească în Centrul Vechi, într-o vreme când pe acolo nu era mai nimic, ”doar şobolani”. Toată lumea i-a spus că o să-şi îngroape banii. Nu a ascultat decât de fostul său asociat de la InFusion care l-a sfătuit să deschidă un Irish pub după standardele din Occident. Era un moment în care Mihăescu nu se pricepea deloc la restaurante iar în celebrul Irish Pub din zona Unirii nici măcar nu intrase. De atunci a investit aproape un milion de euro în Centrul Vechi (o bună parte din bani fiind profit reinvestit), iar anul acesta va depăşi acest prag.

St. Patrick a fost deschis la exact un an după prăbuşirea băncii americane Lehman Brotehers, care punea capăt marelui bubble imobiliar de la noi. Acum, locurile în care Mihăescu a găsit doar şobolani sunt epicentrul unui nou bubble al preţurilor la chirii. Dezvoltarea infrastructurii şi succesul barurilor din Centrul Vechi a atras din 2010 o avalanşă de investitori care, evident, i-a încurajat pe proprietarii de clădiri să solicite preţuri din ce în ce mai mari. Iar fenomenul este în plină manifestare, pentru că vin anii retailului.

Sub steagul H&M

Inaugurarea de anul trecut a magazinului H&M (clubul The Tube al lui Mihăescu se află la subsolul acestei clădiri) e semnul că Lipscani va deveni cea mai importantă arteră comercială a ţării, potrivit unui studiu al companiei de consultanţă imobiliară Colliers International din noiemebrie 2013. E, de fapt, o întoarcere la origini. E, de fapt, o tendinţă care îi dă prilejul lui Mihăescu să-şi pună o întrebare retorică: ”de ce evreii au dezvoltat strada Şepcari, strada Şelari, strada Blănari (silabiseşte fiecare nume în parte)?!”

Lipscani va deveni un pol al retailului. Deocamdată, şi-au făcut apariţia, pe lângă magazinele locale, doar brandurile internaţionale de îmbrăcăminte şi încălţăminte: H&M, Adidas, Lashez şi Be in Time. Urmează în primăvara acestui an să se deschidă magazine CATO şi Koton, companie turcească deja prezentă în Bucureşti care, potrivit Ziarului Financiar, a cumpărat o clădire cu 4,5 milioane de euro vizavi de retailer-ul suedez. În 2013, chiriile pentru spaţii comericale au crescut cu 20%, iar în Lipscani un metru pătrat costă între 50 şi 70 de euro pe lună, în funcţie de suprafaţa şi starea clădirii, conform Colliers.

Grafic de Daniela Donciu

”Se creează cel mai mare mall în aer liber al României”, anticipează Mihăescu aşa cum şi-a dorit de la început, de când a făcut primele investiţii şi a pus bazele Asociaţiei Comercianţilor din Centrul Istoric, un instrument de lobby pe lângă autorităţile locale. Un mall care îi aminteşte nu neapărat de Bucureştiul interbelic, ci mai ales de strămoşii noştri romani. ” Ce, mallurile le-au inventat ăştia acum?! Mall-urile le-au inventat romanii. Pe vremuri, romanii aveau mall-uri. Aveau acele piaţete în care exista fast food. Ei aveau fast food, romanii. Să ne-nţelegem. De-atunci există conceptul de fast food. Du-te la Pompei să vezi oalele în care se ţineau fast food-urile.”

Prin extinderea afacerilor de anul trecut şi de anul acesta (va deschide un nou bar chiar vizavi de St. Patrick în prelungirea unui salon al Irish pub-ului deja exitent), Mugur Mihăescu alimentează bubble-ul. Nu direct, prin creşterea preţurilor pentru că îşi negociază chirii pe termen lung (la St. Patrick are un contract pe 20 de ani), ci prin ocuparea poziţiilor bune. Crede că va rămâne unul dintre cei zece proprietari de baruri şi restaurante care vor asigura ”food court-ul” viitorului mall în aer liber, alături de proprietarii de la Carul cu Bere, Bordello, Les Bourgeois, Arcade Cafe, Van Gogh, Amsterdam Cafe -  pe mulţi dintre ei Mihăescu i-a găsit în Centrul Vechi. Simultan cu bubble-ul are loc şi un proces de consolidare (nu vă gândiţi exclusiv la procesul de refacere a clădirilor) a pieţei în Centrul Vechi: în vreme ce unii se extind, alţii pleacă sau sunt cumpăraţi.

Recent, proprietarii Atelierului Mecanic, un alt brand cunsocut din centrul oraşului, au decis să îşi mute afacerea într-o altă zonă a oraşului din cauza chiriei prea mari. Urmele arhitectului Cristian Corvin, unul dintre acţionarii Atelierului Mecanic, vor rămâne în Centrul Vechi. Şi asta are legătură cu Mihăescu, întrucât Corvin şi Vlad Vieru sunt arhitecţii care i-au decorat localurile. Şi asta are legătură cu anii de glorie ai grupului de umor.

Mihăescu spune că i-a cunsocut pe cei doi de când lucrau ca scenografi în studiourile de la Buftea, acolo unde erau înregistrate emisiunile ”Vacanţa Mare”: ”conceptele astea se dezvoltă mult mai bine cu oameni dintr-ăştia tineri decât cu arhitectul care poate e tobă de carte dar nu are ce are scenograful.”

Zece milioane de euro în 20 de ani

De la primul spectacol al grupului care s-a ţinut în 1988, într-o remorcă de tractor până în 2008 când fenomenul s-a oprit, ”Vacanţa Mare” a vândut entertainment (a cărui calitate estetică a fost adeseori contestată) de aproape zece milioane de euro, estimează Mihăescu. Trupa şi-a schimbat componenţa de multe ori. Pe acea remorcă de tractor au urcat Dan Sava, Mugur Mihăescu Radu Pietreanu şi Felix Sava (fratele lui Dan Sava), însă, ulterior, au dispărut unii memmbri (Dan Sava a murit într-un accident de maşină în 1999) şi au apărut alţii noi (Sava a fost înlocuit cu Florin Petrescu - Axinte).

Localurile lui Mihăescu, un business început, evident, cu banii pe care i-a acumulat în cariera de comic sunt tot nişte surse de entertainment care vor genera venituri anuale (după deschiderea şi celui de-al treila punct, vizavi de St. Patrick) de 1,5 milioane de euro pe an. Nu este neapărat o sumă mare dacă o raportăm la veniturile cumulate ale companiilor din Centrul Vechi, o piaţă evaluată de Ziarul Financiar la 150-200 de milioane de euro pe an. St. Patrick este însă un business profitabil. Foarte.  ”Gândeşte-te că trei ani de zile am fost top profit în România. Am fost profitabil de la început”, îmi spune Mugur Mihăescu într-un moment al discuţiei în care vorbim de recuperarea investiţiei – asta se va întâmpla tot anul acesta. Într-un clasament alcătuit de Consiliul Naţional pentru IMM-uri în 2012, St. Patrick este al doilea cel mai profitabil restaurant de mici dimensiuni din România. Acum doi ani, marja de profitabit net a fost de 46% la venituri de 1,3 milioane de euro.

Centrul Vechi este pe cale a deveni Raiul pe pământ al comerţului dar nu toţi anii sunt fericiţi nici în Paradis. Anul trecut, spune Mihăescu, vânzările au avut o uşoară scădere (3%), compensată prin deschiderea noii aripi a St. Patrick. Perspectiva arată, cel puţin teoretic, bine.     

Reporter: Vânzările Centrului Vechi au fost estimate la 150-200 de milioane de euro pe an...

Mugur Mihăescu: Da (informat). Am pornit de la o afacere în Centrul Istoric de trei milioane (de euro – n. red.) pe an.

Vi se pare rezonabil 150-200 de milioane de euro?

Eu vreau să ajungem la 500 de milioane. Pentru că există posibilitatea asta prin venirea retailului de calitate. Asta în cinci-şase ani. Asta depinde foarte mult de retail. Nu neapărat de haine. Retail înseamnă să îţi intre şi Apple aicea, să-şi intre şi un Starbucks. Să-şi vină poate Zara, poate şi nu ştiu ce ceasuri (...). Să-ţi mai vină şi câteva ateliere de haine. Să se deschidă eventual un cinematograf, să se deschidă Hanul Gabroveni.

Paradox?

Succesul unora dintre restaurante care, cuplat cu dezvoltarea şi reabilitarea zonei, a generat bubble-ul imobiliar poate fi privit drept un paradox al crizei. Mihăescu îşi explică diferit lucrurile: clienţii (în special clasa medie) aşteptau nişte concepte de restaurante care să replice cu acurateţe atmosfera din Londra (The Tube e inspirat din estetica metrolului din capitala britanică) sau Dublin (St. Patrick este un Irish pub), locuri prin care au călătorit mulţi dintre ei. Replici ale unor modele străine sunt şi personajele din ”Vacanţa Mare”, chiar dacă ele redau neaoş lumea satului românesc.

Şi acum în februarie, când ”Vacanţa Mare” îşi va relua activitatea la Antena 1 într-un format şi într-o formulă cu totul noi (Mihăescu insistă asupra elementului de noutate), va folosi ca sursă de inspiraţie modele străine. După ce va mai investi anul acesta 200.000 de euro în restaurantul de vizavi de St. Patrick se va opri din dezvoltare şi va capitaliza o parte din profituri, ceea ce nu a făcut până acum. A ajuns la un soi de stabilitate şi linişte care îi permit să reia hobby-ul vieţii sale, umorul. Afacerile i le conduce fratele care ”e inginer silvic la bază, dar s-a şcolit. Ba la Kraft, la ciocolată... Dup-aia a fost directorul de vânzări la Lafarge.” Evită activităţile cronofage pe care le presupune operarea de zi cu zi a unui business.

În noua aventură ”Vacanţa Mare” îşi propune să se concentreze (alături de apropiatul său de pe vremea studenţiei Radu Pietreanu -  singurul din formula veche cu care continuă) doar pe scris şi jucat.  ”Nu mai am grija banilor să spun că o fac pentru bani, o fac exact din hobby. Se cunoaşte al dracu’ de mult când faci un lucru din plăcere.” Nu e foarte generos cu detaliile despre noua emisiune, preferând să spună mai degrabă ce nu va fi. ”Lumea va vedea un umor al unor oameni care au 40 sau 50 de ani, fără scălămbăilei, fără urlete, fără prostii de genul ăsta.”  

Clubul de muzică live The Tube este cea mai recentă investiţie a lui Mihăescu FOTO Andreea Adam 

Şi, lucru esenţial, de prestaţia sa ca entertainer, Mihăescu îşi leagă şi speranţa accesului la o formă de viaţă veşnică. ”Ştii, mori atunci când ultima persoană care te-a cunsocut încetează să vorbească despre tine. Încerc să îmi câştig doza mea de nemurire sau să îmi prelungesc viaţa cât pot de mult în ochii celor care rămân după mine. That’s my purpose.” O doză de nemurire şi-a asigurat în momentul în care i s-a născut fiica (Ivona) după ce el împlinise 30 de ani. ”Dumnezeule, sunt nemuritor!” – îşi amintea în 2010 pentru revista Tango exclamaţia pe care a avut-o la naşterea Ivonei.

Pericolul muzicii

Nemurirea şi-o doreşte poate şi pentru faptul că se simte un om fericit: îşi poate gestiona timpul aşa cum vrea – citeşte, se uită la filme, călătoreşte, face umor din pasiune. E liber, ce să mai. A fost totuşi un eveniment recent care putea să-i afecteze starea de bine, intens mediatizat. În 2010 a cumpărat dreptul de închirere a magazinului Muzica de pe Calea Victoriei cu 1,5 milioane de euro (valoarea indicată de Mihăescu), sumă finanţată din credit bancar. Un timp, lucrurile au mers bine şi veniturile din subînchirierea magazinului către alţi retaileri erau suficiente pentru acoperirea ratei bancare. Mihăescu spune că traficul pe Calea Victoriei a căzut la un moment dat şi atunci au apărut problemele. În final, a ieşit pe zero, după ce a reuşit, anul trecut, să vândă contractul cu jumătate din valoarea creditului – cealaltă jumătate s-a plătit singură şi, parţial, din veniturile St. Patrick. Pericolul de a afecta pub-ul era cel mai mare, pentru că împrumutul era garantat cu St. Patrick.

Poate riscul  de a intra în mai multe domenii deodată pentru un om care se afla la primii paşi ai antreprenoriatului a fost legat de prima dintre cele două faţete ale Mihăescu, după cum se autodescrie el însuşi.  ”Mă joc între două faţete: una a nebunului şi alta a inginerului de calculatoare (şi soţia sa e din domeniu, profesoară de informatică – n. red.).” Iar această dualitate o pune pe seama zodiei Gemenilor – e născut pe 2 iunie 1967 la Sadova, în judeţul Dolj.

Joaca între nebunie şi rigoare explică întrucâtva şi gusturile sale politice – este purtător de cuvânt al UNPR. Asta, după ce a fost preşedinte executiv al Partidului Verde şi a candidat, fără succes, pentru funcţia de primar al sectorului 5 din Bucureşti.  ”Îmi place genul de armată. E mai multă ordine. E nevoia pe care o am după 20 de ani, de ordine în ţară. Dacă nimeni nu îţi dă ordinea, să ţi-o dea armata.  Mi-ar conveni foarte mult o funcţionalitate din asta în zona antreprenoriatului şi a civiliei, şi a nebuniei din civil, şi a ideilor...”