Cât costă obţinerea unei autorizaţii de incendiu: de la câteva mii de euro până la sute de mii de euro. Mulţi se lasă

Să deţii o autorizaţie de securitate la incendiu reprezintă un lux în România şi asta deoarece cheltuielile aducerii la norme sunt colosale, uneori implicând reabilitarea în totalitate a clădirilor. Mulţi din cei care pornesc pe acest traseu se opresc încă dinainte de a începe ceva deoarece devin conştienţi că nu au şanse să obţină acest document.

Cât costă să obţii o autorizaţie de securitate la incendiu?

Trebuie ştiut că obţinerea autorizaţiei de securitate la incendiu nu înseamnă pur şi simplu întocmirea unor foi care se depun la Inspectoratele Judeţene pentru Situaţii de Urgenţă. O clădire poate obţine acest document numai dacă ea îndeplineşte condiţiile specifice normativelor valabile la momentul depunerii, ori la cele existente este ca şi imposibil să fie doar un act formal deoarece cerinţele au crescut foarte mult în ultimii ani.

În aproape toate cazurile sunt necesare investiţii, astfel că obţinerea unei autorizaţii de securitate la incendiu implică două tipuri de costuri:

a) cheltuieli pentru întocmirea documentaţiei aferente şi care se face de către companii atestate de statul român;

b) cheltuieli pentru punerea în aplicare a măsurilor propuse.

În general prima parte înseamnă cheltuieli de câteva mii de euro, deci şansele ca un astfel de document să coste zeci sau sute de euro este zero, chiar dacă totul este perfect.

Dar nu aici este cheltuiala principală: majoritatea clădirilor ca să fie aduse la norme necesită investiţii majore de ordinul zecilor sau sutelor de mii de euro. Am să ofer doar situaţia clădirilor publice, în speţă a şcolilor şi grădiniţelor, care necesită intervenţii atât de mari încât bugetul pe câţiva ani a primăriilor nu ar putea acoperi investiţiile necesare pentru toate unităţile de învăţământ. Tocmai de aceea sub 5% din unităţile de învăţământ din România deţin o astfel de autorizaţie.

În cazul depozitelor sau clădirilor de producţie exigenţele impuse sunt cu mult peste cele din spaţiul european. Practic orice depozit sau clădire de producţie cu peste 600mp necesită instalaţie de sprinklere, investiţie ce porneşte de la 200.000 de euro. Asta în condiţiile în care o clădire cu suprafaţa de 600mp costă cam la jumătate din această sumă. De ce? Pentru că legiuitorul, dar sub consultarea IGSU, a stabilit o limită de materiale combustibile la un nivel mediocru de mic ca să fie necesară această dotare. Nici un stat din Uniunea Europeană nu are măsuri atât de drastice. Tocmai din acest considerent majoritatea investitorilor îşi asumă riscul şi preferă să plătească amenzile căci nu dispun de fonduri .

Dar parcă nu era de ajuns că normele depăşesc orice limită a bunului simţ, inspectorii de multe ori stabilesc condiţii peste cele minim legale pe considerentul că: dacă nu faci cum spun eu atunci nu obţii autorizaţia de securitate la incendiu.

Obţinerea avizului/ autorizaţiei de securitate la incendiu- misiune imposibilă

Conform unei interpelări făcute de deputatul Constantin Codreanu numai pe Bucureşti Ilfov anul trecut au fost depuse peste 4000 de solicitări dar numai puţin peste 1000 au fost soluţionate favorabil.

În realitate numărul mare de solicitări şi numărul mic de soluţionări favorabile mai are şi o altă cauză: au loc multe reveniri, în sensul că după prima solicitare inspectorii solicită corectarea sau completarea unor informaţii, dar ele chiar dacă sunt completate ulterior se revine cu altele şi apoi cu altele. Aici nu discutăm de calitatea documentelor depuse, ci de faptul că inspectorii trebuie să analizeze corect şi cu responsabilitate documentaţiile încă de prima dată. Acest lucru nu se întâmplă, analizele fiind superficiale numai ca să se scape de ele.

Nu se întâmplă însă acest lucru la toate inspectoratele judeţene, situaţia cea mai complicată fiind la Bucureşti Ilfov. Spre exemplu la Constanţa, dar şi multe alte judeţele, avizele şi răspunsurile se emit în termen şi dacă ele sunt completate conform solicitării se emite documentul. În cazul de faţă, Capitala e mai cu moţ.

Termene depăşite de şase ori şi documente antedatate

În Bucureşti-Ilfov, termenele de emitere a răspunsurilor sau avizelor sunt depăşite şi de şase ori. În mod normal în maxim 2 săptămâni ar trebui să existe un răspuns pentru aviz, dar în unele din cazuri acesta atinge şi trei luni. Practic, această problemă, ca şi cea cu analiza superficială, ar intra cu uşurinţă la neîndeplinirea atribuţiilor de servici. Dar cui îi pasă când ştampila este acolo şi fără ea nu se poate obţine documentul.

Situaţia este puţin mai complicată decât atât. În multe dintre inspectorate, inclusiv la Bucureşti Ilfov, se practică antedatarea răspunsurilor. Ce înseamnă acest lucru? Deşi îl primeşte peste două sau trei luni afli cu surprindere că pe el scrie că a fost emis în termen. Ce înseamnă acest lucru: fals în înscrisuri oficiale. Mulţi din beneficiari se declară surprinşi când le spui după două luni că nu există nici un răspuns şi atunci când le dai răspunsul află că el ar fi fost emis în termen. Explicaţi acest lucru unor clienţi. Situaţia mi se pare extrem de gravă şi problema este că asistăm la o practică generalizată, adică la nivelul mai multor inspectorate judeţene. Sincronizarea acestora pe această speţă nu poate să nu ne trimită cu gândul că de fapt asistăm la o recomandare sau un îndemn de fals în înscrisuri oficiale căci altfel nu îmi pot explica cum se aplică uniform acest lucru.

Este adevărat că uneori se mai emit şi documente în termen dar dacă ne-am uita la numărul de emitere am vedea că de fapt se sare rândul. Cum adică? Adică apar uneori situaţii în care prin diverse mijloace unele avize ies în faţa altora depuse anterior. Las cititorul să presupună cum acest lucru este posibil. Nu mai vorbesc de faptul că unele astfel de avize au fost executate ca atare dar ele nu respectă normele minimale de securitate la incendiu şi îmi pun întrebarea cum de ele au putut fi emise, când la majoritatea nu se admite nici o abatere.

Poate ne explică doamna ministru Carmen Dan cum în structurile Ministerului de Interne, unde legea ar trebui apărată, se permit astfel de lucruri. Să înţelegem că respectarea legii este numai pentru fraieri, iar pentru Ministerul de Interne este una opţională?

Ce facem cu clădirile existente?

Cum am spus mai sus la clădirile existente investiţiile ar fi colosale ca să le aducem la norme. Multe dintre clădirile publice ar trebui demolate şi reconstruite căci ar fi mai ieftin, dar acest lucru nu este posibil.

Cu toate acestea normele menţionează că în cazul clădirilor existente se pot lua măsuri compensatorii iar ele se stabilesc de echipa de specialişti. Nici un inspectorat din ţară însă nu recunoaşte măsurile compensatorii ci înţeleg de fapt prin compensatoriu aducerea la norme. Şi în acest caz discutăm de o depăşire a competenţelor legale pe principiul că ştampila e la noi, faci aşa sau nu emitem documentul.

Totul ar fi perfect dacă legea s-ar respecta, dacă răspunsurile ar veni în termen, dacă răspunsurile ar fi complete şi nu superficiale cu noi şi noi reveniri.

Cum este în afară?

De multe ori când se prezintă un incendiu se vorbeşte despre dacă are sau nu are autorizaţie de securitate la incendiu. Dar nu documentul în sine contează ci dacă acea clădire este sigură. Nu autorizaţie de securitate la incendiu face ca o clădire să fie sigură.

Majoritatea statelor europene nu emit un astfel de document. Inspectoratele sau structurile similare se concentrează pe control şi în timpul acestora stabilesc măsuri de creştere a siguranţei. În România, pe foaie totul este perfect, pe amplasament nimic nu este îndeplinit. Asta pentru că noi ne concentrăm pe acte birocratice în loc ca inspectorii să fie pe teren şi să ajute investitorii cu promovarea de măsuri în trepte, astfel încât ele să fie sustenabile.

Ce se poate face?

În primul rând să se respecte legea şi termenele. Apoi este nevoie de modificări legislative pentru ca normele să fie aduse la nivelul celor europene şi care sunt mult mai accesibile. Acolo normele obligatorii sunt mai reduse şi permit funcţionarea, în timp ce prevederile exigente sunt cu caracter de recomandare dar impuse de asiguratori dacă vrei ca valoarea anuală de plată să fie mai mică.

Acest lucru cade în sarcina ministerelor dar ele nu au specialişti şi în fapt toată partea tehnică trece şi prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Ei ar trebui să soluţioneze aceste speţe dar avem ani de când discutăm de ele şi nimic nu se schimbă. Mai mult decât atât, IGSU permite o aplicare neunitară de la un judeţ la altul, fapt care confuzează specialiştii.