156 de minute cu Dragoş Alex Ferguson Dinu

Marţea, la tenis FOTO Sorin Stana

Acum cinci ani, după ce a plecat de la conducerea A&D Pharma, unde a primit eticheta de cel mai bogat CEO român, Dragoş Dinu a scris două-trei poezii de protest şi s-a dus în Deltă. Acum, se pregăteşte să plece de la Domo.

Acest interviu cu Dragoş Dinu l-am făcut cu trei săptămâni înainte de venirea veştii că nu va mai fi directorul Domo (pe 21 octombrie). Era o sâmbătă dimineaţa de sfârşit de septembrie, puţin înainte de 11.00, când ne-am întâlnit la Doncafe, în Dorobanţi, cafeneaua recent renovată unde au loc multe dintre întrevederile importante ale Bucureştiului. A fost cel mai probabil ultimul interviu important înainte de acest eveniment cu managerul care se revendică din felul de a fi al lui Sir Alex Ferguson - până în mai, antrenorul Manchaster United.  

Era o întâlnire stabilită cu o luni înainte. I-am telefonat pe la 1.00. ”Te sun eu?” – îmi dă de înţeles că e ocupat. Peste o oră şi jumătate, mă aflam în drum spre metroul Pipera când mă sună înapoi, cel mai probabil din biroul său care e în imediata apropiere. ”Doar vineri pot. La 11.00 am o întâlnire.” Îi spun că în acest caz ar trebui să începem devreme de tot. ”La 9?” Trebuie şi mai devreme, pentru că avem nevoie de cel puţin trei ore. ”Wow, o lăsăm pe sâmbătă.”  Până la urmă interviul a durat 156 de minute şi ne-am mutat în mai multe locuri aşa cum ne propusesem: am vorbit la Doncafe din Dorobanţi, în maşina sa, la Domo şi Gloria Jean's din Băneasa Shopping City şi, din nou, în maşină.  

Cu câteva ore înainte de interviul din acea sâmbătă, mă întorsesem dintr-o deplasare în Turcia, organizată de cea mai mare reţea de spitale private de acolo. În această deplasare era vorba despre tehnici chirurgicale minim invazive. Un chirurg cardiolog turc la a cărui operaţie am asitat aproape în direct a făcut o prezentare în power point despre tehnica sa pe care a început-o cu cinci versuri din Bob Dylan. Îi relatez episodul şi îi citesc versurile, notate pe un carnet. Se uită pe scrisul meu. ”Corect... Serios? (râde destul de intens) Ce mişto!” Încep să citesc: ”Your old road is/ Rapidly agin’ (Dinu repetă agin’ şi aprobă cu un ”yeah”)/ Please get out of the new one/ If you can’t land your hand/ For the times they are a-changin’ (repetă cu mine ultimul vers)”.

Îl mai ţineţi minte?

Dragoş Dinu: Da, e melodia 2 de pe...

...Best of?

2 sau 3. O am în maşină. Cred că o putem asculta dacă vrei.

Excelent. Cum vă raportaţi la asta, apropo de faptul că vremurile se schimbă?

Vremuri-le se schimbă (rosteşte silabisit şi accentuat ca şi cum ar spune pentru prima dată aceste cuvinte).

The times they are a-changin'

Aceleaşi cuvinte, dar într-un ritm mult mai alert, avea să le spună în dimineaţa în care a apărut în Ziarul Financiar informaţia că va pleca de la conducerea Domo, retailerul de electronice, electrocasnice şi IT, funcţie pe care o ocupă din februarie. Este a doua demisie importantă după ce, în toamna lui 2008, înceta să mai fie director general al celui mai mare grup farmaceutic românesc, A&D Pharma (deţine lanţul de farmacii Sensi Blu). Atunci, motivul era legat de un conflict de autoritate cu acţionarii. Îi reamintesc de versurile lui Dylan: ”The times they are a-changin’”. Răspunsul a fost un râs sănătos.   

Purta o bluză albastră cu guler cu dunguliţe ca de cămaşă elegantă, când am ieşit de la Doncafe după o discuţie de aproape o oră şi jumătate. A făcut schimb de amabilităţi cu patronul (cu accent evreiesc) zâmbind larg, zâmbind mult cu ochii. Acelaşi zâmbet îl văzusem cu puţin timp înainte când a zărit copiii patronului şi s-a întrerupt din discuţie ca să întrebe retoric ”ce, ai venit cu copiii?”. Are, la rândul său, o fiică (tocmai luase examenul de barou) şi este căsătorit din toamna lui 1986. Dunguliţele de pe gulerul bluzei sunt singurul detaliu elegant care intră în contrast (voit) cu converşii de nuanţă verzuie. Ne urcăm în maşină, un Audi Allroad şi, pe bancheta din spate, găsesc plase deschise cu legume cumpărate din Piaţa Dorobanţi, un obicei de sâmbătă dimineaţa pe care îl păstrează cu rigurozitate. Are un aer de puşti cu părul grizonant.

Pornim spre magazinul Domo din complexul Băneasa Shopping City. Se duce direct la melodia despre vremurile în schimbare. ”If your time to you/ Is worth savin’/ Then you better start swimmin’”, ascultăm în difuzoarele maşinii.

Dragoş Dinu: Am două CD-uri pe care le mai rotesc dar sunt patru aici de când am luat maşina. Ăsta e unul dintre ele.

A avut concert în România. Am fost şi eu.

Am fost...

... dar nu mi-a plăcut.

Sonorizarea n-a fost OK iar el a ajuns la o vârstă la care

...nu mai transmite. Prea sunt country toate. E altceva decât...

Nu poţi să fii rebel la 70 de ani. Poţi să fii rebel până la o vârstă...

Dragoş Dinu are 46 de ani şi ascultă Bob Dylan din adolescenţă, de pe vremea când locuia la Vâlcea şi colecţiona viniluri cu muzică occidentală (a primit recent de la fiica sa şi prietenul ei un pick-up), dar nu este neapărat un fan înrăit al cantautorului american. Îi place mai degrabă muzica britanică. ”Dacă mă întrebi de muzică, nu mă întreba de State că, în afară de Dylan, n-am foarte multe legături. Întreabă-mă de UK. Rockul mare e UK, nu e State. Şi, de fapt, bănuiec că, dacă închid Dylan şi dau pe radio, ar trebui să ascult Rock FM. Auzi UK (într-adevăr, se difuzează o piesă britanică dar nu o recunosc).

Modelul Ferguson

Tot din UK vine şi modelul său de manager. Admite că nu a citit nicio carte de management (Jack Welch, Kotler etc) cap coadă. În schimb, îl admiră pe Alex Ferguson, fostul antrenor al Manchester United.  ”Mi se pare un om cu capul pe umeri exact aşa cum ar trebui să fie un manager: fără epatări, ieşiri în decor, cu performanţe ciclice.”  Unul dintre motivele pentru care nu are cont de Facebook este acela că nu este un adept al exibiţionismului. 

Mai târziu, când ne întorceam de la Domo, am ajuns la tema crizei interioare prin care au trecut managerii în ultimii ani – perioadă în care Dinu a plecat de la A&D Pharma, a devenit acţionar în compania de consultanţă Link Resource, ulterior membru al boardului Domo, ulterior CEO şi călătoria continuă.

Ştii ce mi se pare? S-a tot făcut o segregare între managerii de creştere şi managerii de restructurare. E o mare tâmpenie asta. Este o mare tâmpenie.

Adică ce, managerii de creştere au fost înlocuiţi cu cei de restructurare?

(răspunde brusc, abrupt aproape) Ne întoarcem la Ferguson şi la modelul meu. Deci omul ăla a schimbat cinci generaţii. A avut… Echipa lui a ajuns şi top of the top, a fost şi în pluton la un moment dat. Deci despre ce vorbim?

”Mă mir că nu m-au căutat serviciile secrete până acum”

Pasionatul de rockul din Uk a condus companii deţinute aproape doar de proprietari din (sau cu origini în) Orientul Mijlociu. ”Am lucrat la Pepsi  (între 1993 şi 1995 – route manager) cu o echipă de management din Israel, Eli Davidai… La Agroalim (între 1995 şi 1996 – sales manager), era familia Halawani - libanezi. De la Agroalim, am ajuns la Plurifarm, libanezi. La Domo am ajuns după ce am discutat cu State General Reserve Fund of Oman (acţionari ai companiei înainte de actualul acţionar, fondul DomTech). Chit că, după ce am ajuns, nu mai erau ei, ci prietenii noştri de la sud de Dunăre (DomTech este deţinut de acţionari bulgari).” Lui Dinu i s-a propus funcţia de director general al Domo încă din 2008, însă a făcut o buclă de trei ani până să accepte funcţia.        

”Mă mir că nu m-au căutat serviciile secrete până acum. Aşa a fost să fie (se amuză). Am căutat, dar n-am nici origini. Originile mele sunt puţin sârbe din partea tatălui.”

La A&D, a avut acţionari de origine libaneză şi franceză. Cele două iniţiale îi evocă nu doar cea mai lungă perioadă din trecutul său profesional (12 ani), ci şi nişte nemulţumiri legate de modul în care a plecat de acolo. ”Decizia (de plecare) a fost a mea, dar am fost oarecum împins de chairman-ul board-ului care, culmea, a fost schimbat imediat după mine şi el. Dar s-a visat CEO. A fost un conflict – final de 2007, început de 2008. Chiar pentru o lună de zile, la sfârşitul lui 2007, l-au numit preşedinte şi CEO. (...) Undeva în decembrie 2007, am ajuns în ultimul board din anul ăla (tărăgănează vorba). M-am ridicat şi am spus: ori eu, ori el. Două săbii în aceeaşi teacă nu se poate – ce poveste este asta? Nu am putut suporta niciodată stilul ăla de merceneriat într-o companie pe care ai tras-o după tine şi nu vrei să o faci cadou.”  Este nemulţumit, în general, de un fel de a fi în mediul corporate. ”Sunt foarte, foarte onest în mediul de business. Am agenda companiei. Punct. Restul trece pe planul doi. În momentul în care văd oameni care vin cu agenda proprie (interes pe termen scurt) şi încearcă... nu mă simt confortabil. Şi urăsc, mai ales dacă nu am sprijinul acţionarilor.”

Unoeri, în momentele de revoltă, scrie poezii. La fel a făcut şi după plecarea din A&D Pharma. Nu îşi mai aminteşte cele ”două-trei bucăţi” pe care le-a scris atunci. În schimb, am obţinut totuşi o strofă de Dragoş Dinu, scrisă pe o foaie ruptă din carnetul meu de notiţe, chiar înainte să ne despărţim după interviul din acea sămbătă. Este o bucată dintr-o poezie de dragoste, scrisă în armată la Bacău, în 1986: ”Paşii mei, iubito, urme vreau să lase/ Pe nisipul cald al plăjilor lumeşti/ Dacă merg pe vârfuri, zilele rămase/ Vei uita probabil să mă mai iubeşti.” Pe lângă poezia de revoltă şi cea de dragoste, lasă de înţeles că abordează şi genul satiric. Îşi aminteşte că la un chef, după  o întâlnire a Romanian Business Leaders la Limanu, chiar anul acesta, i-a ”încondeiat” pe unii dintre participanţi.  Şi-a păstrat mai toate poeziile, inclusiv pe cele din liceu şi revine asupra lor, le cizelează.

Intrasem de zece minute la Gloria Jean's, unde el şi-a comandat un fresh de portocale pe care am vrut să îl plătesc eu, dar prea târziu, achitase deja. Stăteam faţă în faţă la o masă destul de incomodă şi ne auzeam cu greu pe alocuri din cauza huruitului aparartelor de cafea. L-am întrebat, aşa în principiu, ce urmează după Domo.

Antreprenoriat, management numai dacă mă atrage proiectul. Şi mă întorc la retail. Oricând, oricum. Îmi place foarte tare retailul.

Antreprenoriat ceva nou?

Şi ceva nou, deşi într-o primă fază, m-aş concentra pe zona de turism (soţia sa are o agenţie de tusim, iar el deţine o companie în Deltă). Există deja businessuri care merg acolo şi care pot fi crescute. O fermă. Mai devreme sau mai târziu, o fermă va exista undeva ca reşedinţă a mea cvasipermanentă sau permanentă după o anumită vârstă.

Marcel Răducanu către Dinu: ”Puştiule, nu mă pupi?”

Mă uitam la el şi mă gândeam că în bluza albastră cu guler alb cu dunguliţe arată ca un manager de echipă fotbal. Într-o zi, cine ştie: fotbalul şi managmentul s-ar putea întâlni. Joacă fotbal de mic şi continuă să o facă şi azi, cu prietenii. La 37 de ani, a jucat în liga a patra. Îi plac Manchester United (pentru Ferguson), Barcelona (are culorile Stelei) şi, evident, Steaua. Era copil, când, la un meci Steaua-Chimia Râmnicu Vâlcea, pe la sfârşitul anilor ’70, a intrat cu flori pentru fotbalişti. Îi dă flori lui Marcel Răducanu şi vrea să fugă. Răducanu îl fluieră: puştiule, nu mă pupi? Şi, gata, asta a fost.

Cu câteva clipe înainte de întrebarea despre viitorul post Domo, i-am povestit că citesc cartea lui Malcolm Gladwell, The Tipping Point. Jurnalistul american împarte oamenii capabili să răspândească un fenomen social în trei mari categorii: conectorii, experţii şi vânzătorii. Îmi răspunde fără să rostesc întrebarea. ”Sunt puţin din fiecare. Nu mă văd într-una sau alta. Am intrat în business ca sales. Am parcurs toate etapele din sales. Nu socializez foarte mult pe teme de business. Adică timpul meu liber prefer să fie timpul meu liber. Între a mă duce la tenis seara de la 8 (nouă zile mai târziu i-am făcut fotografii în timpul unui meci de tenis la baza sportivă Pescariu de pe Barbu Văcărescu) sau a mă duce la o întâlnire pe orice temă, prefer tenisul. La fel, urăsc să fiu chemat la fel de fel de chestii în weekend, sâmbăta, duminica care să aibă legătură tot (accentuează) cu businessul. Cunosc foarte multă lume prin natura muncii mele de până acum – faptul că m-am mutat prin pieţe diferite, faptul că atunci când eşti director general cunoşti furnizori. Expert nu sunt, dar mă pricep destul de bine. Pot lucra pe orice poziţie (în pharma, mai ales). Mai puţin farmacist că nu am diplomă. Iar sales-ul este acolo.”

Tot la tenis FOTO Sorin Stana

Şi, dincolo de sales: ”creativ fiind (şi Lorand Szarvadi, cofondatorul Domo care l-a curtat acum cinci ani este mai degrabă creativ. Szarvadi anunţa ieşirea din board-ul Domo cu o zi înainte de acest interviu), asta m-a ajutat în sales. Nativ. Dar nu sunt foarte structurat. Dacă aş fi fost şi foarte structurat aş fi rămas din nefericire un salesman pur. Aşa am migrat către management.”

Eram foarte aproape de momentul în care ne-am despărţit (m-a întors cu maşina la Doncafe, punctul iniţial şi punctul terminus al periplului nostru) când şi-a amintit un episod legat de mama sa. ”Nu ştiu dacă ţi-am spus povestea cu mama care a început să plângă când i-am arătat cartea de vizită de la Pepsi pe care scria salesman. Şi cumnatu-meu care lucra la echipament hidraulic la Vâlcea îi traduce ce înseamnă salesman şi mama a avut un şoc: cum, vânzător? De ce atâta şcoală? De ce atâta zbucium? De ce am plătit atâtea meditaţii?” De fapt, pe cartea sa de vizită ar fi trebuit să scrie inginer, pentru că a urmat cursurile Facultăţii de Maşini şi Utilaje de Construcţii, unde s-a înscris ”din greşeală”. 

Rolul lui Ceauşescu 

Şi acum când scriu, fără să mai ascult înregistrarea de pe telefon, îi aud tonul răspicat. Îi aud da-urile rostite sub formă de întrebare retorică, specifice oamenilor de vânzări. L-am văzut în urmă cu cinci-şase ani la o emisiune televizată când era preşedintele Asociaţiei Distribuitorilor şi Importatorilor de Medicamente şi îmi aduc aminte că am remarcat acelaşi mod de a fraza.

V-am văzut la emisiuni. Cum se spune în popor, vorbiţi bine.

Îî?! (zâmbeşte)

Aţi cultivat asta?

Nu. Ceauşescu (bunica maternă provine din neamul Ceauşetilor din zona Vâlcii, fără nicio legătură demonstrată cu familia din Scorniceşti) a cultivat-o. Îţi jur. Dacă Ceauşescu ne dădea 24 de ore de televizor pe zi, eu vorbeam teribil de prost acum. Şi tata. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, şi-a dorit o mare bibliotecă.

Neavând televizor aţi citit?

Balzac ce la cap la cap (îmi spusese că fac un demers balzacian atunci când i-am povestit despre acest tip de interviu). Te regăseşti de multe ori în lecturile astea din copilărie. (...) De fapt, cred că adaptabilitatea mea de după '90 de acolo a venit. Faptul că nu am stat să mă gândesc de două ori când toată lumea, la vremea aia, spunea că o slujbă la stat e una singură. După un an de zile la stat, am fugit cât am văzut cu ochii.

Plecăm de la Gloria Jean's, se trântesc uşile maşinii şi începe din nou discul cu Bob Dylan, când îl întreb dacă a lucrat conştient la brandul Dinu. ”Nu, dacă nu ar fi existat Laura Florea (fost PR manager la A&D) în viaţa mea nici nu cred că mi-aş fi pus problema mult timp. Ea a generat brandul Dinu. (...) Filosofia Laurei era una simplă şi corectă. Noi trebuie să socializăm foarte mult cu autorităţile pentru că businessul dim pharma ăsta e: subvenţionat de stat 60%. Autorităţile sunt foarte (lungeşte vocala o) sensibile la oamenii care au o imagine şi care pot să influenţeze în vreun fel. Dacă eşti low profile...” În acea perioadă, ministrul Sănătăţii, uneori, vroia să audă şi vocea lui Dinu când trebuia să ia o decizie. A&D era şi este cel mai mare grup farmaceutic din ţară – din grup fac parte cea mai mare reţea de farmacii (Sensiblu) şi cel mai mare distribuitor (Mediplus).

Cu puţin timp înainte de acest moment:

Care sunt atributele brandului Dinu?

Oho. (pauză) Întrebare... (zâmbeşte fin). Totul pleacă de la onestitate şi bun simţ pentru că bunul simţ se traduce peste tot. Absolut peste tot. Bun simţ comercial, în relaţia cu oamenii...

Eu cred că aici a fost principalul liant cu Szarvadi. Pe lângă preocuparea pentru marketing.

Sunt multe. (...) Şocul pentru organizaţie (Domo) a fost mic când a venit Dinu după Szarvadi pentru că stilurile nu erau foarte diferite.

Ce se întâmplă la Domo

Teoretic, Dinu ar trebui să rămână la conducerea Domo până la sfârşitul anului (avea inţial mandat pe trei ani, început în februarie), mai ales că ne aflăm în trimestrul al patrulea, cu cele mai bune vânzări. Se aşteaptă la o creştere uşoară faţă de anul trecut când veniturile au fost de 126 milioane de euro. Practic, după apariţia informaţiei că el va pleca, o schimbare de facto s-ar putea produce mai repede.

În ultimii ani, Domo a trecut printr-o perioadă agitată –  a fost o ”nebunie”, după cum o caracterizează Dinu. Deşi a intrat în recesiune cu avantaje faţă de competitorii săi (Altex şi Flanco): avea rezerve de numerar şi avea un concept mai conservator. Instabilitatea la nivel de acţionariat a fost însă ”călcâiul lui Ahile” pentru Domo. După ce fondatorii, originari din Târgul Secuiesc, au vândut compania – în două etape – către fonduri de investiţii, lucrurile au luat-o puţin razna.

În 2011, Lorand Szarvadi, creatorul Domo, a încercat să găsească un nou investitor împreună cu care să folosească la maxim potenţialul retailerului. În cele din urmă, compania a ajuns la un alt fond de investiţii, însă vânzările au continuat să scadă (mai ales în 2012). A început un proces de închidere a magazinelor neprofitabile, pentru a îmbunătăţi indicele cheie al acestui domeniu: vânzări pe metru pătrat.

Toate bune? (este întrebarea în loc de salut cu care Dinu îşi face intrarea în magazinul Domo din Băneasa Shopping City).

Este cel mai bun magazin al nostru.

Ca vânzări?

Ca valoare medie pe tranzacţie.

Se mai judecă în vânzări pe metru pătrat?

Cele mai mari vânzări pe metru pătrat le avem, culmea, la ultimul magazin deschis care e mai mic. (ne salutăm cu un vânzător. Îi spune lui Dinu că nişte uniforme s-au rupt foarte repede. Au fost ieftine).

Care e cel mai bun ca vânzări pe metru pătrat?

Am deschis la Ploieşti, pe 5 septembrie, 380 de metri. Foarte bine plasat. Trafic foarte bun. L-am făcut mai mult concept sore. Mai IT.

Şi vinde bine pe metru pătrat că e mic.

Raportul trafic suprafaţă e perfect.     

Infografic Daniela Donciu

În ultimele şapte-opt luni a vizitat aproape toate magazinele din reţea. Este adeptul unei filosofii simple pe care nu-şi mai aminteşte unde a citit-o dar care l-a marcat mult. ”Dacă joci tenis cu Sampras şi el se uită la tabelă îl baţi de-l usuci. Făcând paralela cu businessul, dacă te uiţi numai pe situaţiile financiare şi nu în real life (se aprinde) unde sunt operaţiile, aici în magazine... asta e discuţia cu managerii mei. Aici (vorbeşte mai tare) se întâmplă businessul ăsta, nu la departamentul financiar unde e tabela de scor. Dacă stai toată ziua cu nasul în cifre... uite, uite (iar vorbeşte tare), vino pe teren.”

Crede că modelul managerului dictator care era la modă în anii ’90 s-a dus. Merge pe ideea de management participativ: implici pe toată lumea (şi e o problemă dacă nu te implici) şi tu, ca lider, iei deciziile cheie în momente critice. ”Dacă e criză, eu decid că n-am timp să mă consult cu voi şi fiecare secundă contează.”

A nu fi dictator nu este însă un lucru întotdeauna pe gustul acţionarilor. Este un punct al discuţiei în care suntem întrerupţi de telefonul meu (folosit şi pe post de reportofon) care sună foarte des. E mama care are o problemă urgentă. Nu pot să nu-i răspund şi asta îmi distrage atenţia. Înainte să întrerup puţin discuţia ca să o sun înapoi să o liniştesc, îmi dă exemple de situaţii tensionate cu acţionarii. ”Cel mai des discuţiile astea apar când vine cineva şi îţi spune că e nemulţumit de un departament şi, normal, prima decizie – dă-l afară pe managerul departamentului. Problema mea în relaţia cu acţionarii este următoarea: eu îmi petrec cu omul ăla ore şi zile, şi luni. (...) Lucrul pe care îl urăsc cel mai tare este ca cineva să decidă asupra componenţei echipei mele. Aicea m-am ciocnit cel mai des.”

Primul la Bursa de la Londra

Era noiembrie 2006, la o lună după listarea  A&D Pharma.  Dinu a fost invitat să deschidă bursa londoneză, ca managerul primei companii româneşti prezentă pe această piaţă de capital. A apăsat butonul, aşa cum la New York se trage un clopot. Era ora opt dimineaţa. Asistenta directorului bursei din acel moment era româncă şi a făcut probabil puţin lobby pentru A&D. ”A fost un sentiment. Şi un sentiment teribil de plăcut a fost întoarcerea acasă şi discuţia cu echipa care te aştepta să povesteşti. Şi astea din capitolul poveşti pentru nepoţi.”

De atunci i-a rămas reflexul să urmărească preţul acţiunilor. La un moment dat, pachetul său de acţiuni din A&D, de 2,3% ajunsese să valoreze 14 milioane de euro – lucru care i-a adus pentru o vreme eticheta de cel mai bogat CEO român. Pe acţiuni se uită şi acum, la doi ani după delistarea A&D, pentru că a devenit investitor pe piaţa de capital (deţine acţiuni Fondul Proprietatea). În 2011, fondatorii A&D au răscumpărat titlurile grupului farmaceutic de pe bursă şi le-au anulat, crescând astfel participaţia fiecărui acţionar existent. Pachetul lui Dinu a crescut la 3,5%. Speră ca şi acum valoarea lor să se apropie de acel maxim, pentru că A&D a primit oferte de cumpărare la un preţ apropiat (400 de milioane de euro) de capitalizarea bursieră din 2006.

”M-am certat cu nevasta pentru că s-a supărat teribil de tare când a apărut povestea asta pe prima pagină a ziarelor (se referă la valoarea acţiunilor). Primul lucru la care s-a gândit a fost copilul care era mic. A chemat chiar o firmă de securitate, a stat cu ei de vorbă să afle dacă la noi se practică răpirile. Şi copilul meu era dus la şcoală de şofer la vremea aia.”

Familia nu este doar publicul poeziilor sale, ci şi locul în care îşi găseşte echilibrul. Alături de hobbyuri, tenis, pescuit. Şi asta a descoperit-o retrospectiv. ”Când am plecat din A&D m-am îmbătat pe mine şi am zis – Dumnezeule, cât timp o să am de acuma pentru pescuit! Nu, pentru că la pescuit mă trimitea stresul, presiunea. Acolo, te duceai să te reechilibrezi. În momentul în care stresul şi presiunea au dispărut, nu am mai simţit presiunea. Am mai fost de câteva ori, dar după aia am ajuns să merg poate mai puţin decât mergeam înainte.”

Îl cunosc pe Dinu de şase ani şi dezechilibrul este probabil singura etichetă care nu i se potriveşte. Şi, totuşi. ”Am avut şi ieşiri nervoase, deşi nu sunt vreun nervos”, îmi spune când eram la Gloria Jean's. Un cerşetor îi cere 20 de lei ca să-şi ia ceva de mâncare. ”Promiţi să îţi iei de mâncare? (cerceştorul promite). După ce îţi iei de mâncare, vii să-mi arăţi că ţi-ai luat de mâncare? (Da) N-am 20 de lei dar te descurci (îi dă o sumă mai mică. Cerşetorul insistă). Nu mai, nu mai. Ai primit (uşor răstit) Îi chem pe băieţi, îi chem pe băieţi să te dea afară dacă nu te potoleşti. Fugi şi ia-ţi de mâncare. Ai destui.”