O companie românească vrea să transforme cât mai multe locomotive diesel vechi în unele hibrid. Ce a cerut Parlamentului European 8

Multinaţionala este, mai nou, denigrată de destui ageamii şi dezechilibraţi din politică şi din medii ca inamicul numărul unu al României!

Am scris despre o doamnă care are un mic hotel. Într-o bună zi, doamna a angajat ca recepţioneră o tânără şi plăpândă domnişoară. Foarte educată domnişoară, civilizată, atentă, inteligentă şi mereu zâmbitoare. Peste două luni, patroana i-a propus să fie directoarea micului hotel, cu un salariu dublu.

Cei mai mulţi se supără când le atrag atenţia că experienţa lor s-ar putea să nu aibă atât de multă valoare pe cât cred ei, faţă de alte abilităţi şi calităţi pe care le caută angajatorii. Şi că, dacă se bazează exclusiv pe această experienţă, e posibil să îşi asume un mare, foarte mare risc. Unii devin agresivi şi chiar violenţi când aud aşa ceva. Uitaţi-vă la comentariile de pe blogul meu, de pildă.

Am spus de câte ori am avut ocazia că o firmă trebuie să încerce prin toate mijloacele, cu toată forţa şi în permanenţă să evite să ajungă să depindă prea mult de angajaţii ei. Sau, că să folosesc o expresie uzată de ipocrizia şi cinismul cu care e aruncată în joc, să ajungă ca angajaţii să nu mai fie „cel mai important capital“ al acelei companii.

Ultimul asalt al guvernanţilor îndreptat împotriva companiilor străine m-a îndemnat la o analiză comparativă, dar dintr-o altă perspectivă decât studiile excelente făcute deja de analişti respectabili, a rezultatelor economice ale firmelor cu capital românesc şi străin pentru anul 2016, anul pentru care există ultimele date centralizate şi care, cu certitudine, nu au suferit modificări esenţiale în ultimii doi ani.

Câţi dintre manageri le atrag atenţia angajaţilor că lucrează prea lent? Foarte puţini, deşi toţi observă că o bună parte dintre ei fac într-o zi de lucru ceea ce ar trebui făcut într-un timp semnificativ mai scurt.

În urmă cu vreo 20 de ani, cred, când primeam toate CV-urile pe hârtie, cele cu dimensiuni Letter îmi atrăgeau mereu atenţia, pentru că erau extrem de rare, şi adesea ţineam minte ale cui erau. S-a întâmplat ca într-o zi să vorbesc una-alta la o cafea cu asistenta unuia dintre aceştia, şi să-mi spună că era stresata că nu prea găsea hârtie Letter în România. Chiar că, de multe ori trebuia să o comande din străinătate.

Să deţii o autorizaţie de securitate la incendiu reprezintă un lux în România şi asta deoarece cheltuielile aducerii la norme sunt colosale, uneori implicând reabilitarea în totalitate a clădirilor. Mulţi din cei care pornesc pe acest traseu se opresc încă dinainte de a începe ceva deoarece devin conştienţi că nu au şanse să obţină acest document.

Există pieţe în care consumatorii folosesc statistici pentru a judeca calitatea bunurilor. Aşadar vânzătorii au interesul de a vinde produse de calitate joasă, pentru că statistica incorporează grupul vânzătorilor în totalitate, nu numai vânzători particulari ca el. El se foloseşte de beneficiile scurtăturilor mentale informaţionale (informational heuristics) pe care cumpărătorii de obicei le uzează.

Pentru o companie, pixul este unul dintre cei mai mari duşmani. De ce? Pentru că oamenii tind să îl folosească în activitatea lor recurentă. Şi ce dacă îl folosesc? Dacă folosesc pixul, atunci informaţia respectivă este nestructurată. Dacă este nestructurată, atunci nu se poate folosi mai departe, nu se poate caută prin ea. Cineva trebuie să piardă timpul din nou să o digitalizeze. Iar asta înseamnă lipsă de eficienţă şi bani pierduţi.

Am scris sute de articole în care am arătat de ce vor angajatorii oameni tineri şi vor vrea asta cât va ţine lumea de acum încolo. Reacţiile cititorilor sunt previzibile, tot timpul aceleaşi, sistematic identice ca formă şi cantitate de fiere consumată.

Nu-mi aduc aminte să-mi fi cerut vreun angajator până acum să-i găsesc un om civilizat, folosind explicit acest descriptor. Fie că nu li se pare important, adesea, fie că îl consideră un atribut de la sine înţeles, din când în când, sau pentru că nu s-au gândit, pur şi simplu. Însă eu întotdeauna încep o recrutare cu asta în minte, şi mă străduiesc să o şi termin la fel, dacă nu cumva clientul vrea cu totul şi cu totul altceva.

Rareori le dau candidaţilor la joburile pentru care recrutez toate detaliile despre angajator, despre job, despre persoanele cheie de acolo, despre oportunităţi sau capcane.

Din experienţa mea profesională, reprezentarea României la nivel european prin acţiunile demnitarilor, dar mai ales prin proiecte şi participare proactivă, reprezintă un „pachet“ de prim ordin pentru a face ca lucrurile să se întâmple în domenii cheie ca economia, inovaţia şi antreprenoriatul.

Fiecare are în organizaţia lui nişte oameni cu mintea mai sucită sau mai puţină, despre care îşi spune adesea că ar merge toate mult mai bine fără ei. Fie că i-a găsit deja acolo când s-a dus sau că i-a angajat chiar el, fără să se gândească prea mult la cum va fi viaţa alături de ei zi de zi.

Am citit multe cărţi de resurse umane până acum, însă nu îmi aduc aminte ca vreuna dintre ele să vorbească despre împărţirea angajaţilor pe clase sociale şi să spună cum ar trebui oamenii de HR să administreze o astfel de relaţie. Dar cred că a venit timpul şi pentru asta...

În perioada următoare am decis să fac un mini-serial cu sfaturi pentru antreprenori, manageri şi alţi oameni productivi. Aceste sfaturi vor fi pe pătrăţica mea, software şi Internet, la care mă pricep cel mai bine. Astăzi avem episodul 1.

Sunt într-o polemică perpetuă cu mulţi dintre cei care îmi trimit CV-urile, şi cu care mă întâlnesc pentru recrutările pe care le avem, fiindcă eu dau prea multă atenţie detaliilor. Asta, desigur, spre dezavantajul lucrurilor „cu adevărat importante“, în opinia lor, cum ar fi experienţă, vechimea, MBA-urile şi altele asemenea.

Am început să fac recrutări imediat după Revoluţie, chiar din primele luni ale anului 1990, aşa că am fost martorul şi observatorul direct şi din interior al evoluţiei de zi cu zi a relaţiilor sociale dintre angajaţi, dintre angajaţi, manageri şi angajatori, dintre români şi străini, dintre fiecare şi fiecare, la modul general.

Toţi căutătorii de joburi îi detestă pe cei de la HR şi pe cei din firmele de recrutare, şi pe bună dreptate. Ei sunt cei care nu le selectează CV-urile ca să-i cheme la interviu, nu pot discuta cu ei despre meseria lor, fiindcă HR-iştii şi recrutorii nu au de unde să ştie detalii tehnice pe care angajaţii le-au deprins în atâţia ani şi ani de muncă.

(Un articol din seria „Când nu ştii de la ce ţi se trage“...) Nu am întotdeauna joburi mari, cu salarii de sute de mii de euro pe an. Însă când le am, şi pun un anunţ la mine pe site, am grijă să pun destule informaţii încât să poată fi surprinse uşor anvergura companiei, a jobului şi a responsabilităţilor, dar şi a aşteptărilor din partea candidaţilor, pe cale de consecinţă.