Un mare operator de chartere intră pe segmentul vacanţelor city break. Care sunt preţurile 0

În urmă cu vreo 20 de ani, cred, când primeam toate CV-urile pe hârtie, cele cu dimensiuni Letter îmi atrăgeau mereu atenţia, pentru că erau extrem de rare, şi adesea ţineam minte ale cui erau. S-a întâmplat ca într-o zi să vorbesc una-alta la o cafea cu asistenta unuia dintre aceştia, şi să-mi spună că era stresata că nu prea găsea hârtie Letter în România. Chiar că, de multe ori trebuia să o comande din străinătate.

Să deţii o autorizaţie de securitate la incendiu reprezintă un lux în România şi asta deoarece cheltuielile aducerii la norme sunt colosale, uneori implicând reabilitarea în totalitate a clădirilor. Mulţi din cei care pornesc pe acest traseu se opresc încă dinainte de a începe ceva deoarece devin conştienţi că nu au şanse să obţină acest document.

Există pieţe în care consumatorii folosesc statistici pentru a judeca calitatea bunurilor. Aşadar vânzătorii au interesul de a vinde produse de calitate joasă, pentru că statistica incorporează grupul vânzătorilor în totalitate, nu numai vânzători particulari ca el. El se foloseşte de beneficiile scurtăturilor mentale informaţionale (informational heuristics) pe care cumpărătorii de obicei le uzează.

Pentru o companie, pixul este unul dintre cei mai mari duşmani. De ce? Pentru că oamenii tind să îl folosească în activitatea lor recurentă. Şi ce dacă îl folosesc? Dacă folosesc pixul, atunci informaţia respectivă este nestructurată. Dacă este nestructurată, atunci nu se poate folosi mai departe, nu se poate caută prin ea. Cineva trebuie să piardă timpul din nou să o digitalizeze. Iar asta înseamnă lipsă de eficienţă şi bani pierduţi.

Am scris sute de articole în care am arătat de ce vor angajatorii oameni tineri şi vor vrea asta cât va ţine lumea de acum încolo. Reacţiile cititorilor sunt previzibile, tot timpul aceleaşi, sistematic identice ca formă şi cantitate de fiere consumată.

Nu-mi aduc aminte să-mi fi cerut vreun angajator până acum să-i găsesc un om civilizat, folosind explicit acest descriptor. Fie că nu li se pare important, adesea, fie că îl consideră un atribut de la sine înţeles, din când în când, sau pentru că nu s-au gândit, pur şi simplu. Însă eu întotdeauna încep o recrutare cu asta în minte, şi mă străduiesc să o şi termin la fel, dacă nu cumva clientul vrea cu totul şi cu totul altceva.

Rareori le dau candidaţilor la joburile pentru care recrutez toate detaliile despre angajator, despre job, despre persoanele cheie de acolo, despre oportunităţi sau capcane.

Din experienţa mea profesională, reprezentarea României la nivel european prin acţiunile demnitarilor, dar mai ales prin proiecte şi participare proactivă, reprezintă un „pachet“ de prim ordin pentru a face ca lucrurile să se întâmple în domenii cheie ca economia, inovaţia şi antreprenoriatul.

Fiecare are în organizaţia lui nişte oameni cu mintea mai sucită sau mai puţină, despre care îşi spune adesea că ar merge toate mult mai bine fără ei. Fie că i-a găsit deja acolo când s-a dus sau că i-a angajat chiar el, fără să se gândească prea mult la cum va fi viaţa alături de ei zi de zi.

Am citit multe cărţi de resurse umane până acum, însă nu îmi aduc aminte ca vreuna dintre ele să vorbească despre împărţirea angajaţilor pe clase sociale şi să spună cum ar trebui oamenii de HR să administreze o astfel de relaţie. Dar cred că a venit timpul şi pentru asta...

În perioada următoare am decis să fac un mini-serial cu sfaturi pentru antreprenori, manageri şi alţi oameni productivi. Aceste sfaturi vor fi pe pătrăţica mea, software şi Internet, la care mă pricep cel mai bine. Astăzi avem episodul 1.

Sunt într-o polemică perpetuă cu mulţi dintre cei care îmi trimit CV-urile, şi cu care mă întâlnesc pentru recrutările pe care le avem, fiindcă eu dau prea multă atenţie detaliilor. Asta, desigur, spre dezavantajul lucrurilor „cu adevărat importante“, în opinia lor, cum ar fi experienţă, vechimea, MBA-urile şi altele asemenea.

Am început să fac recrutări imediat după Revoluţie, chiar din primele luni ale anului 1990, aşa că am fost martorul şi observatorul direct şi din interior al evoluţiei de zi cu zi a relaţiilor sociale dintre angajaţi, dintre angajaţi, manageri şi angajatori, dintre români şi străini, dintre fiecare şi fiecare, la modul general.

Toţi căutătorii de joburi îi detestă pe cei de la HR şi pe cei din firmele de recrutare, şi pe bună dreptate. Ei sunt cei care nu le selectează CV-urile ca să-i cheme la interviu, nu pot discuta cu ei despre meseria lor, fiindcă HR-iştii şi recrutorii nu au de unde să ştie detalii tehnice pe care angajaţii le-au deprins în atâţia ani şi ani de muncă.

(Un articol din seria „Când nu ştii de la ce ţi se trage“...) Nu am întotdeauna joburi mari, cu salarii de sute de mii de euro pe an. Însă când le am, şi pun un anunţ la mine pe site, am grijă să pun destule informaţii încât să poată fi surprinse uşor anvergura companiei, a jobului şi a responsabilităţilor, dar şi a aşteptărilor din partea candidaţilor, pe cale de consecinţă.

Orice proces, indiferent de importanţa lui, pentru a se desăvârşi şi pentru a oferi cele mai bune rezultate, are nevoie de timp. Nu este întâmplătoare orice perioadă de rodaj instituţional, economic sau social, atunci când discutăm despre evenimente sau chestiuni cu caracter multivalent, de care depind numeroase destine sociale şi ce poate deveni, ulterior, o adevărată, asumată şi bine închegată poveste de succes.

Dacă vizitezi parcarea unei firme mari şi te interesezi ale cui sunt autoturismele cele mai scumpe, vei afla că acestea aparţin celor din vânzări şi nu de celor care lucrează în producţie.

Apa este singurul element fără de care nu putem supravieţui, o regăsim în tot ceea ce ne înconjoară şi mai ales, chiar noi suntem apă. Atunci, dacă apa este unul din elementele esenţiale vieţii, de ce are nevoie de promovare?

Când am ajuns prima dată să stau mai mult timp în birourile din străinătate ale unei mari şi mândre corporaţii, acum vreo 20 de ani, când am văzut şi am înţeles cam ce fac, cum şi cât lucrează, am fost şocat. Nu făceau cu nimic mai mult şi mai bine decât cei de la filiala lor din Bucureşti. Ba dimpotrivă, am început eu să-mi dau seama.

Termenul de obţinere a „Autorizaţiei de Securitate la Incendiu” se amână din nou. Astfel, obligativitatea obţinerii s-a mutat din iunie în septembrie şi cel mai probabil se va tot amâna, aşa cum de astfel se întâmplă de mai bine de doi ani.

Cred că sunt mai puţin de zece, cincisprezece angajatori în România care să nu se plângă de tinerii vremurilor. Că nu ştiu, că nu înţeleg, că nu vor, că îi doare în, că cer, că nu scriu, că cine ne va plăti nouă pensiile etc.