Penultima zi a FEST-FDR 2016 de la Timişoara a fost dedicată dramaturgei braşovene Elise Wilk, una dintre cele mai puternice voci irumpte în anii din urmă în lumea scriitorilor români pentru teatru. Două spectacole cu trei reprezentaţii în aceeaşi zi, plus o lansare de carte, nu sunt de ici-colo, de aceea putem vorbi de o adevărată zi Elise Wilk a festivalului.

Lucrurile nu sunt deloc întâmplătoare: anul trecut tânăra scriitoare a câştigat Concursul de Dramaturgie Românească din cadrul FDR, prin urmare, conform regulamentului, textul respectiv – „Avioane de hârtie“ – a fost montat (premiera în decembrie) pe una dintre scenele Teatrului Naţional timişorean, aflându-se în continuare în stagiunea curentă. Aşadar, se poate spune că Wilk este un „copil de suflet“ al Timişoarei, care-a făcut mult pentru impunerea sa.

„Pisica verde“ are de-acum o carte

Începutul serii de joi nu a fost, însă, făcut de „Avioane de hârtie“, ci de „Pisica verde“ (un text anterior al autoarei, de altfel), în viziunea trupei de la Teatrul „Luceafărul“ din Iaşi, condusă de regizorul Bobi Pricop (piesa s-a montat în mai multe locuri, inclusiv la UNATC Bucureşti, dar şi la Zürich). Şi de fapt nu cu spectacolul propriu-zis, ci cu lansarea volumului „Carte cu Pisica Verde“, de Elise Wilk (îngrijit de teatrologul ieşean Oltiţa Cântec), care l-a precedat. E un fel de jurnal al montării piesei la Iaşi, inserat cu multe anecdote şi „vorbe“ ale tuturor celor implicaţi. Puţine spectacole beneficiază de un astfel de adjuvant, un volum extrem de elegant, care nu poate decât să-i bucure pe cei care apreciază textul şi montarea ieşeană.

Regizorul Bobi Pricop şi dramaturga Elise Wilk (centru), la lansarea volumului „Carte cu Pisica Verde“

„Pisica verde“ de la „Luceafărul“ ieşean (spectacol pentru cei „peste 14 ani“) se recomandă ca „unicul spectacol de teatru din România care utilizează sistemul silent disco“, şi, într-adevăr, fiecare participant primeşte la intrare o pereche de căşti prin intermediul căreia va recepta întregul spectacol.

„Provocarea pe care o adresăm publicului tânăr este să urce pe scenă alături de actori într-un club, la o petrecere silent disco, unde vor afla povestea a şase adolescenţi şi a unei seri care le va schimba vieţile“,

spune regizorul Bobi Pricop.

„Silent Disco Story“

Intrarea în scenă se face, de altfel, pe ritmuri techno-rave, auzite în căşti în sistemul silent disco, iar actorii îi invită, mai mult sau mai puţin agresiv, pe spectatorii buimăciţi să danseze şi să urce împreună cu ei pe „scenă“. Pare ceva uşurel, aşa cum sunt prea multe spectacole-„experiment“ în ziua de azi, dar treptat, şi nu peste multă vreme, lucrurile ne vor conduce spre cu totul altceva.

„Alegerea regizorului Bobi Pricop de a spune povestea acestor adolescenţi aproape banali, a căror banalitate e spulberată însă în mod tragic, în format de «silent disco» vine deci organic, şi pare cea mai firească – nu doar pentru publicul ţintă al teatrului care a produs spectacolul (Teatrul Luceafărul din Iaşi merită felicitat pentru alegerea repertorială), dar şi pentru lumea adolescenţilor din poveste“,

scria criticul de teatru Cristina Modreanu în revista „Scena.ro“.

Poveşti de la „Periferia“

Dani, Bianca, Boogie, Robert, Roxana şi Flori sunt adolescenţii care-şi spun, în faţa noastră, poveştile „intercalate“. „Pisica verde“ este un fel de „Rashomon“ cu adolescenţi (pentru că, într-adevăr, este vorba şi de o crimă, care ne aduce pe toţi, personaje şi spectatori, cu picioarele pe pământ). Poveştile se învârt în jurul clubului „Periferia“, un fel de axis mundi al adolescenţilor. „Conversaţie la Periferia“, cum ar fi spus Vargas Llosa.

Poate intri la acest spectacol vesel şi aşteptându-te la un „silent disco“ perpetuu, dar ieşi trist, strivit de conştiinţa realităţii. „Pisica verde“, idealul pe care-l căutăm cu toţii, mai ales la dificila vârstă a personajelor, poate fi, câteodată, „mistreţul cu colţi de argint“, ca în balada cerchistului Doinaş. Dar energia şi tinereţea interpreţilor – Ioana Natalia Corban, Dragoş Maftei, Camelia Dilbea, Alex Iuraşcu, Carmen Mihalache (foto jos, centru) şi George Cocoş – cu greu le vei uita.



Jegoasa vârstă

„Avioane de hârtie“ a câştigat CDR la Timişoara anul trecut şi a fost montată la Studioul „Uţu Strungari“ (sală a Teatrului Naţional Timişoara) de regizorul Ion-Ardeal Ieremia, cu tinerii actori ai trupei timişorene (se joacă, de altfel, în altă versiune şi la Godot-ul bucureştean). Textul Elisei Wilk de-aici este diferit, în scriitură, dar se axează pe aceleaşi teme ale adolescenţei frustrate, paranoice, „periferice“ şi, în ultimă instanţă, patologice, ceea ce asigură, la urma urmei, o remarcabilă continuitate demersului dramaturgic al autoarei.

Elise Wilk se afirmă, astfel, decis ca dramaturga adolescenţei anilor 2010, însă textele ei au rădăcini culturale mult mai vechi, de fiecare dată. Adolescenţa este vârsta cea mai „jegoasă“ şi greu de suportat / traversat, când te crezi sau te vrei zeu, dar nu eşti (încă) nici om întreg, dar în acelaşi timp singura, poate, capabilă de sublim, iar aceste fapte sunt bine surprinse de piesele Elisei Wilk.

„Tatăl absent“

Medelenismul anterior istoric lasă loc unor dezvoltări dramatice, exprimate în monologuri cu sugestii à la Cristian Popescu (din „Familia Popescu“), în condiţiile în care părinţii mai tuturor personajelor sunt plecaţi la muncă în Europa (Italia, Spania etc.), iar tatăl sau mama „absenţi“ sunt înlocuiţi de figuri brutale şi represive.

„Avioanele de hârtie“, simbolul visării adolescenţilor Lena (Ana Munteanu) (foto jos, centru, alături de Mădălina Toderaş, Dragoş Lupău şi Alexandru Olariu) şi Miki (Raul Bastean), foarte uşor pot intra în picaj şi deveni „de foc“, după cum demonstrează acelaşi Miki şi „paranoica“ anorexică Andra (Amalia Huţan, marea speranţă a trupei de pe Bega), oprimaţi şi frustraţi de colegii lor, în finalul care aminteşte de „Bowling for Columbine“, „Elephant“ sau „We Need to Talk About Kevin“.

Facebook „şi durere“

Tot despre adolescenţi, elevi şi părinţi / profesori (ca şi la Elise Wilk, ca şi în mai vechiul „Say It Now!“, aflat în repertoriul TNTm) a fost vorba, în ultima zi a festivalului, şi în spectacolul „Antisocial“ al Naţionalului sibian, scenariul şi regia: Bogdan Georgescu, montare pe un „text dezvoltat prin tehnici de Artă Activă împreună cu actorii“, în care, într-un liceu de provincie al anului 2015, „elevii creează un grup secret pe un site de socializare“.

Închiderea Festivalului de Teatru de la Timişoara a fost făcută de dipticul de teatru-dans „Salonul nr. 6“ (după Cehov!) / „Underground“ al regizorului basarabean Radu Poklitaru, „relocat“ la Kiev Modern Ballet, în Ucraina. Finalul-final a fost, însă, de la ora 22.00, cel cu „Pescăruşul“ (foto jos), spectacol „după“ clasicul cehovian al teatrului din Liov-ul (acum) ucrainean, prezentat în aer liber, lângă „pietonala“ Mărăşeşti.



Montare de teatru de mişcare, gestual şi dansant, cu multe efecte „speciale“, foc deschis şi flăcări, spectacolul era axat pe imaginea iconică a „aripii“ de pescăruş, leitmotivul narativ. „Sunt un pescăruş“, spuneau aici, fără cuvinte, toţi actorii din distribuţie, nu numai Zarecinaia. Sau un fel de „Toţi suntem Nina“, pe rând şi în acelaşi timp.

Citeşte şi:

„Români şi maghiari“, în festival, la Timişoara

„Tihnă“ şi Blecher, la Festivalul de la Timişoara VIDEO