Trecînd peste obsesia naţională de a acoperi orice activitate profesională onorabilă, dar desfăşurată în străinătate, cu un văl al excelenţei pentru care superlativele nu sînt niciodată suficiente (atitudine care, printre altele, scuteşte şi societatea românească, şi Statul de orice responsabilitate pentru cetăţenii aflaţi peste hotare – pentru că, nu-i aşa?, e destul să treci graniţa şi devii o personalitate în propriul domeniu; dar deja ăsta e un alt subiect), trecînd, deci, peste asemenea detalii, cu experienţa lui pe scene impresionante, Petrică Ionescu e un regizor mai mult decît calificat să lucreze la Sala Mare a Naţionalului. Despre cît de greu e să montezi pe această scenă am mai scris – pe scurt, să „exporţi“ din secolul XX în secolul XXI un model de producţie de scară (foarte) mare atunci cînd n-ai măcar nici o cît de cît tradiţie de musical şi nici resurse de Broadway, iar vechiul realism nu mai „ţine“, e foarte, foarte greu şi necesită nişte opţiuni estetice pe care cineva trebuie să le ia. Cu tot cu respectivele consecinţe – D-ale noastre, spectacolul coregrafic al lui Gigi Căciuleanu, reprezenta o astfel de opţiune, însă ea n-a venit la pachet cu eforturi de marketing şi promovare pe măsură.

Aşa că după însăilarea lui Dan Puric pe Înşir’te mărgărite a lui Victor Eftimiu, acum avem un Visul unei nopţi de vară cu mult sunet şi lumină, multă lume (adeseori inutilă) pe scenă, cîteva violuri şi o lipsă de coerenţă absolut remarcabilă.

Nu e suficient să îmbraci nişte bărbaţi în piele ca să obţii erotism dezinhibat.

Motivele pentru care Visul… predispune la dezgroparea a tot soiul de fantezii din zone sexuale diverse nu sînt, în final, chiar atît de absconse – piesa însăşi e străbătută de erotisme alimentate de povestea însăşi: jocurile de putere dintre Tezeu şi logodnica lui, amazoana Hippolita, şi, în paralel, dintre Oberon şi Titania (ei disputîndu-şi un efeb), atragerea Titaniei în hipnoza amorului cu un om de condiţie joasă transformat în măgar sau triunghiurile amoroase care-i implică, în variaţie liberă, pe Lisandru şi Hermia, Demetrius şi Helena. De aici, de la ideea jocurilor sexuale şi a dorinţei/atracţiei, pînă la „rezolvarea“ unei scene (în care Helena îşi mărturiseşte iubirea pentru Demetrius, el fiind îndrăgostit de Hermia) printr-un „sfînt“ viol nu mai e decît un pas (e cel puţin a doua montare unde regizorul consideră că „problema“ unei femei atrase de un bărbat indiferent e soluţionabilă aşa). De altfel, spectacolul începe cu un Puck (Claudiu Bleonţ) îmbrăcat doar într-un fel de halat de boxer, versiunea cu multe paiete, şi un cache-sexe, care-şi scoate bagheta magică (telescopică) sugerînd autoexcitaţia. Oricum, toată lumea pare să sufere de diverse forme de priapism, eventual excitaţii adolescentine (cam aşa o aleargă Lisandru pe Hermia), iar corporalitatea non-normativă a Hippolitei (Raluca Petra) şi costumele sugerînd practici BDSM din prima scenă din palatul lui Tezeu (Marius Bodochi) ar trebui să indice că avem de-a face cu un univers dezinhibat sexual. (De regulă, nu doar Tezeu şi Oberon sînt jucaţi de acelaşi actor, ci şi Hippolita şi Titania; în acest Vis…, primul rol dublu se păstrează, în timp ce Titania e jucată nu de Raluca Petra, ci, alternativ, de Daniela Nane şi Maia Morgenstern).

 

Doar că nu e suficient să îmbraci nişte bărbaţi în piele şi să-i pui să poarte pantofi roşii cu tocuri mişcîndu-se languros ori să aduci în scenă un penis gigantic invocînd potenţa meşterului Fundulea (Mihai Constantin) metamorfozat în măgar ca să obţii erotism dezinhibat. Erotismul e, pînă la urmă, o chestiune de energie umană specială ce se activează, de regulă, în interacţiuni directe – de care actorii din Visul… n-au timp, fiindcă pe scenă e o mişcare browniană continuă, fără alt sens decît de a deturna atenţia de la text şi urmele posibile de identitate a personajului din spatele respectivelor cuvinte. Fiecare scenă e populată suplimentar cu elfii şi zînele din suitele lui Oberon şi Titania, care şi ei se mişcă languros şi se vîră sub pătura Hermiei (nu se ştie de ce), şi fiecare scenă pare a fi o lume în sine, singura legătură cu cea anterioară sau succesivă fiind personajele, nu şi acţiunea în sine.

 

Aş putea specula că lunga experienţă în regia de operă (unde, în ciuda trendului teatralizant al ultimilor ani, coerenţa „poveştii“ e dată nu de regie, ci de muzică şi, inevitabil, de familiaritatea publicului cu subiectul dramatic) e tocmai cea care-l face pe Petrică Ionescu indiferent la ideea de coerenţă narativ-teatrală, la fel cum experienţa de la Disneyland îi oferă un simţ al grandiosului vizual cu sclipici care ar putea fi mult mai bine exploatat (sînt destule scene vizual generoase – decorul e semnat de Helmut Stürmer, iar costumele – de Corina Grămoşteanu).

Anterioara montare a lui Petrică Ionescu la Sala Mare a TNB, Burghezul gentilom (2006), o localizare după Molière în care monsieur Jourdain devenea Gioni Jurdănescu, păcătuia prin aceeaşi incapacitate de a urmări un fir dramatic şi aceeaşi pasiune pentru vignete vizuale supradimensionate temporal. În Visul… mai intervin şi detalii cum ar fi decizii de distribuţie eronate sau „mistere“ scenografice. Raphaela Lei (Hermia în reprezentaţia văzută de mine) e sensibil mai mică de înălţime decît Ana Covalciuc (Hermia în distribuţia alternativă) şi cu un cap mai scundă decît Helena (Ilinca Hărnuţ), ceea ce o forţează pe Hărnuţ la tot soiul de contorsiuni pe scenă pentru a masca diferenţa şi a putea vorbi ochi în ochi cu partenera sa, iar maestrul de ceremonii al nunţii lui Tezeu cu Hippolita, Filostrat (Vitalie Bichir), poartă în unele scene un candelabru în talie (da, da, un candelabru) al cărui rost rămîne profund obscur (iar Titania de ce apare la un moment dat vînturînd a pelerină ceea ce pînă atunci fusese cearşaful??). Palatul (sau ce-o fi el) lui Tezeu e vegheat la înălţime de o serie de bufniţe-statuete, bufniţe apărînd şi într-o proiecţie din prima parte – simbolistica bufniţei, în contextul de faţă, fiind atît de îndepărtată de orice interpretare pornind de la piesă încît tot ce poate face e să întreţină idei conspiraţioniste despre influenţe masonice.

Pînă la urmă, fiecare dintre actori face tot ce poate (iar unii, cu precădere Mihai Constantin, chiar şi reuşesc, cel puţin uneori). Dar după ce, în finalul unei scene cu spectacolul meşterilor în care abuzul şi dispreţul de clasă sînt pur şi simplu ratate din construcţie (deşi intenţia există), respectivii meşteri sînt ucişi de Tezeu şi nuntaşii lui (lucru la care Shakespeare nu se gîndise, în ideea lui de a scrie un fel de feerie comică), recunosc faptul că n-am mai înţeles nimic.