VIDEO Copiii storc lacrimi la Alexandria

Cum a fost la Festivalul de Teatru "Ideo Ideis" din Alexandria

Vreme de zece zile (7-16 august), în judeţul Teleorman, sute de tineri au luat parte la unul dintre cele mai importante proiecte de educaţie alternativă din România – Festivalul Naţional de Teatru Tânăr „Ideo Ideis“.

Ştiri pe aceeaşi temă

E luni seară în Alexandria. Pe scena improvizată din stinghii de lemn şi bucăţi negre de pânză a Casei de Cultură, echipa tehnică tocmită de Tudor Chirilă încearcă să treacă un pat supraetajat prin fanta îngustă a culiselor. Mai e o jumătate de oră până începe Biloxi 
Blues, piesa produsă de artistul care ne-a îndulcit pubertatea celor mai tineri dintre noi şi regizată de mama acestuia, Iarina Demian.

Afară, Strada Dunării, bulevard principal, e pustie, doar amurgul îi dă o tuşă postapocaliptică pe obrazul de asfalt toropit de arşiţa din Câmpia Română. Peste drum de clădirea care, vreme de zece zile, ţine loc de teatru, veghează statuia lui Liviu Vasilică, probabil cel mai cunoscut teleormănean, după Ilie Moromete. Un grup de tineri s-a refugiat pe treptele deasupra cărora tronează două sigle ale PNL-ului, fără să aibă idee că la câţiva metri de ei actorii Vlad Zamfirescu, Medeea Marinescu şi Marius Manole îşi consumă boemia cu o sticlă de vin. Cei trei fac parte din juriul de cinci, dar competiţia oficială începe abia marţi. Ceilalţi doi, Cătălin Ştefănescu şi Andi Vasluianu, sunt încă pe drum.

„Oamenii secolului XXI 
au nevoie de teatru“

Am ajuns în oraş pe la ora 19, într-o dubă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografie (UNATC), probabil cel mai longeviv şi important sprijin al Festivalului de Teatru Tânăr „Ideo Ideis“ din Alexandria. UNATC-ul îşi trage an de an seva de tineri actori dintre sutele de copii veniţi să dea în pârg, în mijloc de august, la Teleorman.

Pe drum, profesorul universitar Horea Murgu, cel care s-a ocupat, printre altele, de sunetul filmelor „Filantropica“, „Rătăcire“ sau „Cuibul de viespi“, mi-a explicat, didact şi răspicat, importanţa teatrului:

„Oamenii secolului XXI au nevoie de teatru pentru a putea face un rol, în viaţa de zi cu zi, şi mai important, pentru a se putea descărca de acel rol, seara, la culcare. Educaţia teatrală e mai importantă pentru un copil decât istoria, chimia sau matematica, iar concepţia paideia a vechilor greci ar trebui revizuită, pentru ca teatrul să nu lipsească din educaţie“.

Practic, cam asta se şi încearcă la Alexandria.

Anul acesta, la a opta ediţie a festivalului, au fost prezenţi 210 liceeni, împărţiţi în nouă trupe de teatru – din patria cărbunelui, de la Vulcan, şi până-n cea a vinului, la Panciu, sau de la Sinaia şi până la Botoşani. 

De la Liviu, pentru Horaţiu

Alexandria, reşedinţa judeţului în care vicepremierul Liviu Dragnea se joacă de-a resurecţia, nu are teatru. N-a avut niciodată. S-au jucat spectacole aici, poate în timpul războiului, negreşit şi după, dar pe scena cochetă, cu stucaturi, a Cinematografului „Patria“. Între timp, nici cinematograful nu mai funcţionează. Aşa că tot ce le-a mai rămas alexăndrenilor, vizavi de cultură, este Casa Sindicatelor. Muşamaua ponosită de pe scaune şi arcurile rupte trădează încă urmele lăsate de obrajii nomenclaturii la comitetele de partid, căci de-atunci nu s-a mai investit nimic în modernizarea sălii. Ba, mai mult, între 2007 şi 2012, pe scenă şi în culise a fost amenajat un club de noapte, o discotecă frecventată atât pentru nunţi, cât şi pentru botezuri. Şi-atunci, ce-a căutat totuşi aici Horaţiu Mălăele?

Lacrimi de copii 
şi de oameni mari

Cei care nu şi-au găsit încă locul într-o trupă au venit de capul lor. Ca Roxana şi Maria, două copile de 15 şi 16 ani din Bucureşti. Ambele vor să pară foarte mature, însă la „Ideo“ nu e loc de aşa ceva:

„Eu am fost într-o trupă de teatru care s-a desfiinţat şi am o poftă de teatru aşa cum are un fumător poftă de o ţigară şi n-o are şi m-am bucurat enorm când am aflat că pot veni şi eu chiar dacă nu sunt într-o trupă“.

Roxana nu fumează, dar aşa îşi imaginează ea că se simte sevrajul.

Maria a plâns

„pentru că aici am întâlnit nişte oameni atât de speciali, încât pur şi simplu n-am mai avut nevoie de scutul meu, aşadar şi astăzi, şi ieri mi-am permis să plâng şi să le arăt oamenilor emoţiile mele“.

Copii, plâng din orice. Dar a plâns şi Carmen Avram, femeie în toată firea, trecută prin războaie şi concertele lui Michael Jackson. La finalul întâlnirii cu tinerii, lacrimile îi săreau pe obraji cu frecvenţa cu care se izbesc de pământ cartuşele goale eliberate de încărcătorul unui pistol-mitralieră.

Au plâns şi Vava Ştefănescu şi Mihaela Zamfirescu, aproape a plâns şi Nicu Alifantis:

„A fost impresionant. Pentru mine a fost un cumul de energie extraordinar şi aş vrea să le mulţumesc, încă o dată, atât organizatorilor cât şi celor ce au fost alături de mine în clasă, pentru şansa pe care 
mi-au oferit-o invitându-mă la acest festival“.

Cântăreţul, care a şi compus coloana sonoră pentru 90 de spectacole de teatru, le-a arătat copiilor cum să scoată sunete şi ritmuri din orice obiect din jur, a cântat la şapte chitare şi a depănat amintiri dintr-o 
Vamă a vamaioţilor.

Mai mulţi la Tudor Chirilă decât la Mălăele

La 20.30, ora anunţată pentru piesa lui Tudor Chirilă, era buluc de lume în sala Casei de Cultură. „Au venit mai mulţi decât ieri, la Mălăele“, şuşotesc între ei studenţii la Medicină, ASE sau Informatică, veniţi din Iaşi şi din Bucureşti, transformaţi pentru zece zile în plasatoare şi tehnicieni-maşinişti. „O fi crezut lumea că e concert când l-au văzut pe Tudor pe afiş.“  Se face haz de necaz, dar sala geme sub mareea de evantaie pornită să măture aerul.

Patru sute de oameni îndură condiţiile total neprielnice vreme de două ore şi jumătate şi mai găsesc puterea şi pentru aplauze. Ar fi meritat, la rândul lor, aplauze. Doar Tudor s-a arătat dezamăgit la final de „foşnetul de cinematograf“ din primele 20 de minute. Cam asta se întâmplă într-un oraş care nu are încă o cultură a spectatorului. A fost iertat.

I-am găsit pe ceilalţi doi juraţi la o terasă, sub bătaia cu apă a unui ventilator. Cătălin Ştefănescu şi Andi Vasluianu, primul – critic de teatru şi realizatorul emisiunii „Garantat 100%“ de la TVR, al doilea – actor român din „noul val“, alături de Andreea Borţun, „mama“ acestui festival. Cei trei abia s-au salutat şi-au şi început să discute despre ce trebuie să facă la anul. 
Se vehiculează invitaţi noi care să-şi pună experienţa în slujba copiilor, Andi Vasluianu tatonează terenul cu actriţa Oana Pellea, apoi plusează cu regizoarea Sanda Manu, Cătălin Ştefănescu îi ridică la fileu pe regizorii Andrei Şerban şi pe David Esrig, iar Andreea Borţun priveşte uluită la energia pe care cei doi o investesc în dezvoltarea conceptului „Ideo Ideis“: „Ar fi fenomenal să reuşim să-i aducem pe toţi aici“. Apoi îl aruncă timid în vâltoarea discuţiei pe dramaturgul Matei Vişniec. „Ar fi foarte mişto Vişniec“, concluzionează Ştefănescu.

De la ideea unor adolescenţi de 15 şi 18 ani

În 2006, sub patronajul lui Marcel Iureş, doi copii de 15 şi 18 ani au pus bazele celui mai cunoscut festival de teatru pentru liceeni din ţară. În acest weekend se încheie cea de-a opta ediţie a Festivalului de Teatru Tânăr „Ideo Ideis“. Organizatorii festivalului, Andreea Borţun şi Alexandru Ion, amândoi absolvenţi de UNATC, au trecut peste toate impedimentele şi, secondaţi de un detaşament de voluntari din Iaşi, Alexandria şi Bucureşti, au bătut la toate uşile posibile şi au strâns 70.000 de euro, suficienţi pentru cele zece zile ale celei de-a opta ediţii a festivalului. Zece zile pline de ateliere de măiestrie, cum candid le-au numit cei de la „Ideo Ideis“, de ateliere de teatru tânăr, de masterclass-uri, de spectacole mai bune sau mai naive, profesioniste şi de amatori, încheiate cu nopţi de cinematecă sau cu petreceri hipstereşti la ştrand. De exemplu, weekendul trecut Nicu Alifantis, Mihaela Michailov, Vava Ştefănescu şi Vlad Petri au stat în faţa liceenilor şi şi-au împărtăşit poveştile până la lacrimi, trecând de graniţa „educaţiei alternative“, pe care organizatorii 
o propun cu extaz, până
spre cele mai profunde experienţe umane.

Nostalgia începuturilor

Încerc să aflu de la cei de la masă ce diferenţiază acest festival de o joacă de copii de liceu, pasionaţi de teatru.

„Foarte puţină lume îşi imaginează valoarea unora dintre spectacolele de aici. Lăsând la o parte valoarea atelierelor şi a programului pe care îl au copiii ăştia. Pentru că n-a fost an în care să nu vezi cel puţin două spectacole foarte tari, care puteau concura liniştite la festivalurile mari de teatru. Imaginează-ţi că au fost spectacole în care ne curgeau lacrimile ca la robinet. Spectacolul «Momo» de acum doi ani a fost jucat chiar la Festivalul de la Sibiu“,

îmi povesteşte Cătălin Ştefănescu.

Andi, cu care a legat „o prie
tenie pe viaţă aici, la Ideo“, îl completează:

„Nici măcar nu e vorba despre asta. Noi, de fapt, ne întoarcem la noi prin ei. E un drum foarte plăcut. E o readucere aminte a începuturilor. De ce am vrut să facem meseria asta. Pentru mine e amintirea firească şi clară a începutului“.

Pentru alţii, amintirea prinde viaţă şi ajunge să le dea replica pe scenă într-un spectacol profesionist. E cazul actorului Vlad Zamfirescu, care anul acesta a montat o piesă cu un puşti pe care prima dată l-a văzut jucând la Alexandria. Mai târziu, în aceeaşi seară, mi-a mărturisit că e puţin egoist:

„Revin an de an pentru că întâlnesc oameni tineri şi proaspeţi şi frumoşi, datorită cărora pot să-mi încarc bateriile şi, practic, eu iau de la ei“.

Programul de vară al celor cinci juraţi, concediile şi filmările, toate sunt programate în funcţie de Festivalul „Ideo Ideis“.

Iar când vocea lui Cătălin Ştefănescu se împleteşte cu cea a lui Andi Vasluianu într-o judecată artistică, e bine să iei seama de ea:

„Mi se pare vital. Nu e important, e vital. Cred că e cel mai important fenomen artistic, cultural şi de viaţă“. „Pentru că e vorba de copii?“, întreb. „Şi pentru că e vorba de copii, dar te întâlneşti cu o lume uluitoare. Aici, în lumea asta în care toţi spun «generaţia jună e fără Dumnezeu, e pierdută», să te întâlneşti cu puştime care ştie, visează filmele câtorva generaţii de regizori ruşi, puştani preocupaţi de muzică de teatru, de muzică, înnebuneşti. Te complexează. Noi, la vârsta lor, nu eram aşa!“

210 copii înseamnă 0,001% din populaţia României, dar ce se întâmplă la Festivalul de Teatru Tânăr „Ideo Ideis“ este un început bun.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările