Viaţă şi sârmă ghimpată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În lunga ei carieră scenică, piesa lui Örkeny István, Familia Tóth, şi-a reconfirmat constant calităţile de text bine scris cu multiple deschideri creative.

Idei generoase, personaje solid construite, relaţii fin desenate şi mai ales un suspans crescând care are în plan secund fantoma înfricoşătoare a războiului, sunt câteva din atracţiile acestui titlu jucat cum spuneam, destul de des (Chiar în acest moment auzim că trupa lui Victor Ioan Frunză a reluat o producţie a sa de succes cu această piesă). Citită corect, povestea familiei Toth basculează între scenele domestice, campestre ale vieţii ei aparent liniştite şi ecourile frontului unde se plăteşte tribut greu de vieţi omeneşti. Despre fiul plecat la război le aduce veşti un maior cu purtări excentrice, de fapt zdruncinat nervos, în care îşi vor pune zadarnic speranţa. Între viaţa la care râvneşte să se întoarcă maiorul pe care-l găzduiesc acum şi coşmarul războiului creşte în timp un zid de cutii, îndeletnicirea celor din familia Toth, tată, mamă şi fiică fiind confecţionarea de ambalaje destinate obiectelor cu destinaţia front. Pentru maior, această ocupaţie începe să devină o supapă de ieşire din perimetrul fizic şi psihic al războiului. Doar că transformată în muncă sisifică, în execuţie absurdă, epuizantă, această activitate e doar semnul unei alienări, pentru unii inevitabilă (Maiorul) pentru alţii, şi obligatorie (familia Toth). Piesa astfel interpretată are o cheie absurdă,  adecvată împrejurărilor acestei poveşti de război (ce e mai absurd decât războiul). Poate fi însă tratată şi din perspectivă filozofică, dacă ar fi să o judecăm prin prisma alternativei viaţă/moare. Filonul tragicomic, grotescul sunt în oricare din cazuri evidente însă şi, ca să reuşească, spectacolul după acest text nu-l poate neglija.

În reprezentaţia Teatrului clasic Ioan Slavici de la Arad văzută la Festivalul naţional de comedie de la Galaţi această abordare e însă ezitantă. În decorul -simbol realizat de Valentin Vârlan, dominat de cutii aşezate în geometrii variabile, regizoarea Sânziana Stoican nu pare decisă în privinţa unui centru de greutate al dramei. Tensiunea presupusă de prezenţa maiorului care din timp în timp trage cu pistolul şi de presiunea gândurilor fiecăruia dintre personajele prinse în acest joc absurd nu e nici ea pe măsură şi se dezumflă de tot când pe la mijlocul spectacolului e transcris pe fundal textul telegramei vestind moartea fiului. Lucrul acesta face lipsit de scop zelul în executarea comenzilor maiorului. (În fond de la el aşteptau clemenţa în ce-l privea pe soldat). În loc să crească, spectacolul începe să plictisească. Ameninţările sonore din track-urile care separă scenele ar vrea să fie o atenţionare periodică de pericol, dar muzica aleasă rămâne, prin caracterul ei abstract şi modul de intervenţie, un element în sine.  Surprinzătoare pentru lucrul cu actorii îndeobşte atent la Sânziana Stoican e neglijarea relaţiilor dintre personaje în favoarea unor preocupări legate de decupajele scenice şi dinamica vizuală. Aşa încât în ciuda unei prezenţe antipatice în rol Andrei Elek (Maiorul) nu reuşeşte să impună în relaţia cu ceilalţi un profil dictatorial real şi cu atât mai puţin unul de ins frământat, destabilizat de război.

Înţelegerea arătată în final Tatălui, capul familiei Toth, a cărui îndărătnicie îi făcuse probleme e din această cauză fără prea mare ecou şi în orice caz lipsită de justificarea evoluţiei anterioare. La rândul său Tatăl în interpretarea lui Zoltan Lovas, care a trecut din păcate pe lângă o creaţie pe măsura vigurosului său talent, nu are evoluţia cerută de rol în care ar fi trebuit să vedem mai multă empatie faţă de omul-Toth în apărarea propriei identităţi, şi mai mult umor. Conflictul mocnit între el şi Maior e lipsit de vlagă personajul rămânând doar într-o zonă de abureală insuficientă, neexploatată comic. Cecilia Lucan Donat joacă distinct efectele manipulării pe care până la un punct o exercită maiorul asupra familiei Toth iar Angela Petrean Varjan are cuvenitele reacţii de supunere ale Mamei care speră să-şi salveze fiul. Carmen Vlaga Bogdan în rolul Postaşului supralicitează un dialog interactiv cu publicul cu un efort lăudabil dar cam forţat.

Având prin afiş premisele unei reuşite, spectacolul Familia Tóth al Teatrului Ioan Slavici din Arad trece pe lângă un frumos succes din motivele explicate mai sus şi din altele ce ţin evident de misterul creaţiei şi de ecuaţia subtilă a relaţiilor dintre creatori. Piesa îşi spune însă până la urmă povestea ei şi pentru cine are răbdare să-l caute, chiar şi adevărul de dincolo de cuvinte.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite