Coincidenţa are o acoperire destul de consistentă în actualitatea teatrală românească. Prin faptul că literatura dramatică a scriitorului norveg (care nu e doar scriitor de teatru, e deopotrivă romancier) a ajuns în ultimul deceniu să fie frecvent reprezentată pe scenele din ţara noastră. Unele dintre scrierile lui având parte de spectacole notabile. Am în vedere când spun şi scriu asta montări precum Frumos (Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti - regia: Vlad Massaci), Vis. Toamna (Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad - regia: Radu Afrim) sau Numele (Teatrul Foarte Mic din Bucureşti - regia: Vlad Cristache).

Exegeza critică a remarcat şi argumentat o seamă dintre specificităţile scriiturii lui Jon Fosse. S-a vorbit, pe drept cuvânt, despre eliptism, despre un anume, voit grad zero al expresivităţii impus de eliminarea cu desăvârşire a semnelor de punctuaţie, dar şi despre muzicalitatea incantatorie conţinută în replici.


FOTO Adi Bulboacă

Într-un studiu publicat în mai sus menţionatul număr din Alternatives théâtrales, criticul francez Stéphane Lambert avansează ideea potrivit căreia Fosse ar practica ceea ce s-ar putea numi o scriere mută. O scriere, care, după părerea mea, nu impune nimic, nu formulează nici o sugestie de care ar urma să ţină seama negreşit regizorul sau actorii. Asemenea tuturor scriitorilor cu adevărat importanţi, precizează Stéphane Lambert, Jon Fosse se situează complet în spaţiul literaturii, dar la fel de complet şi în afara ei. Se îndreaptă înspre ea şi, în acelaşi, timp, se îndepărtează.

Într-un anume fel, spectacolul montat după - aici prepoziţia după are un sens mai apăsat decât de obicei fiindcă avem de-a face cu un scenariu original datorat regizorului Mihai Măniuţiu, scenariu în care textul, replicile sunt redusă la minimum, adică la esenţial - piesa lui Jon Fosse pare a-l confirma pe Stéphane Lambert. Adică, Mihai Măniuţiu şi montarea lui de la Teatrul Nottara se situează deopotrivă în afara şi înăuntrul teatralităţii.

FOTO Adi Bulboacă

Regizorul le-a cerut, aproape le-a impus celor doi interpreţi - Catrinel Dumitrescu şi Andi Vasluianu - recursul la o intonaţie zero. Fără nici cea mai mică urmă de teatralitate. Povestea întâlnirii accidentale, într-un parc, dintre o femeie (foarte căsătorită) aflată într-o situaţie dificilă şi un bărbat (căsătorit şi el, având şi doi copii) ce se găsea întâmplător acolo, transformată într-o poveste de iubire fulgerătoare şi la fel de efemeră precum existenţa unui fulg de nea fiind relatată la persoana întâi, însă cu un minimum de implicare. Chiar cu minus implicare. Deşi există, şi la acest nivel, aparent complet eliptic, un joc rafinat, nuanţat, farmaceutic dozat între situarea în rol şi ieşirea în civilie.

FOTO Adi Bulboacă

Indiferenţa aceasta aparentă şi înşelătoare este compensată de non-verbalul concentrat în secvenţele dansate de Andrea Gavriliu şi de Ştefan Lupu. Acestui nonverbal revenindu-i sarcina de a surprinde, mai mult decât atât, de a transmite zbaterile, chinurile, acceptările, refuzurile ce macină cele două suflete.

Şi pentru că, zice Mihai Măniuţiu, într-un scurt text scris pentru caietul-program al festivalului Fest(In) pe Bulevard, organizat de Teatrul Nottara, festival ce a găzduit premiera, suntem, fiecare dintre noi, dubli şi corpul dublului nostru fantasmatic/fantomatic are tot atâta putere asupra spiritului nostru cât şi corpul nostru din carne şi oase, mişcările celor doi dansatori sunt adesea, la rândul lor, dublate de cei doi actori.

FOTO Adi Bulboacă

Intensitatea spectacolului creşte şi datorită excepţionalului decor datorat tânărului scenograf Adrian Damian. Practic, e vorba despre o cutie de un alb absolut, frapant, chinuitor, cutie delimitată de sală printr-o plasă. Cutie dominată de zăpadă. Cutie ce are metafizica ei, parte a metafizicii întregului spectacol (Actul scenic nu e o oglindire a realităţii, ci o radiografie metafizică a ei - scrie Mihai Măniuţiu), potenţată apreciabil de light designul datorat lui Cristian Şimon şi Andrei Florea (de mare impact modificările de culori şi o anume cinetică imprimată decorului), de sound design-ul generator deopotrivă de stranietate, răceală şi emoţionalitate, conceput de Vladimir Ivanov şi de muzica de scenă compusă de Mihai Dobre.

Toate aceste componente contribuie, alături de jocul actoricesc şi de momentele dansate la scrierea pe scenă a unui veritabil, vibrant poem teatral. 

Teatrul Nottara din Bucureşti - IARNA de Jon Fosse; Traducerea - Carmen Vioreanu; Regia - Mihai Măniuţiu; Scenografia - Adrian Damian; Muzica- Mihai Dobre;  Light design - Cristian Şimon şi Andrei Florea; Sound design - Vladmir Ivanov. Cu - Catrinel Dumitrescu şi Andi Vasluianu; Dansatori - Andreea Gavriliu şi Ştefan Lupu. Data premierei - 13 octombrie 2016