Un spectacol de actori

Nimeni nu mai vrea premiile UNITER, dar toată lumea şi le doreşte. Numai aşa se explică de ce aproape că nu există discuţie ceva mai îndelungată între doi oameni de teatru - la o cafea, la un pahar de vin sau la o bere (aici particulele un, respectiv o sunt, indubitabil, articole nehotărâte şi nicidecum numerale) - în cursul căreia să nu se discute despre respectivele premii.

Despre omisiunile, nedreptăţile, preferinţele şi ticurile juraţilor. Ba chiar, cu câteva zile în urmă, am citit, într-o revistă altminteri serioasă, un articol cu pretenţii scris de o domnişoară critic, articol inspirat de un studiu al unei doamne critic, articol ce se ocupa, între altele, de sexul juraţilor. Articol profund şi înnoitor. De răscruce pentru teatrologia românească.

De fapt, nici un artist, fie el actor, regizor, scenograf, ba chiar şi critic, nu îşi mai doreşte nici un fel de premiu. Doar suferă teribil atunci când nu îl ia. Suferă atât de tare şi atât de definitiv încât îşi anunţă despărţirea pe viaţă de festivalul ce nu i l-a acordat. Aşa s-a întâmplat tot zilele trecute când a avut loc la Bucureşti Festivalul Undercloud.

În discuţii de genul celor amintite mai sus, discuţii la care am fost parte, un foarte bun şi serios regizor făcea observaţia că juriile UNITER nu sunt sensibile decât la spectacolele cu bugete mari. La montările cu distribuţii ample şi decoruri costisitoare. Iar un prieten scenograf îmi spunea că aproape nu ar exista spectacol nominalizat sau premiat ale cărui decoruri să nu fie baroce. Şi unul, şi celălalt dintre interlocutorii mei au, cel puţin în parte, dreptate.

Judecând după criterii de genul celor menţionate mai sus, Nopţi albe, a doua premieră a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara din stagiunea care pentru alţii nici măcar nu a început, nu ar fi una de palmares. Adică ar fi un spectacol neinteresant pentru jurii.

Se prea poate ca lucrurile chiar să stea astfel. Nopţi albe, spectacolul pe care regizorul italian Stefano de Luca l-a montat la Timişoara, slujindu-se de o adaptare proprie după una dintre scrierile de început ale viitorului romancier de căpătâi F.M. Dostoievski, nu este ceea ce îndeobşte se cheamă un spectacol „mare”. Dar un spectacol bun şi mai ales „cu rost” este. Această realitate este în afara oricărei îndoieli.

El dovedeşte că la Naţionalul timişorean ideea de repertoriu chiar are substanţă. Că repertoriul nu înseamnă aici doar o listă de nume cu regizori ce montează numai titlurile la care ţin ei neapărat. Că Teatrul e interesat de diversitate şi de satisfacerea preferinţelor feluritelor sale „publicuri”.

Mai concret, Nopţi albe, spectacol sentimental asemenea prozei ce l-a inspirat, definită ca atare de tânărul Dostoievski însuşi, spectacol „clasic” bazat pe emoţie, are premiera la doar o săptămână după extrem-contemporanul performance Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân.

Adaptarea lui Stefano de Luca nu e una chiar fără cusur. Nu s-a putut abstrage în totalitate dominaţiei epicului. Are însă meritul de a transfera clar, coerent şi cu respect faţă de poveste şi faţă de apetitul pentru poveste al publicului scrierea lui Dostoievski. Nici adaptarea, nici spectacolul nu sunt scutite de un anume patetism ce există ca atare în textul lui Dostoievski. A se vedea în acest sens finalul prozei, un final pe care montarea l-a epurat şi bine a făcut. Respectivul patetism literar ţinea parţial de stângăciile debutului dostoievskian, parţial de gusturile epocii. Patetismul teatral de acum ţine de „sufletul italian” al adaptatorului şi regizorului Stefano de Luca, dar şi de dorinţa lui de a face un spectacol à la russe. Amestecul acesta se vede şi în ilustraţia muzicală de care se slujeşte montarea, acompaniamentul de pian de factură slavă combinându-se cu fragmentele bine alese din opera Bărbierul din Sevilla. O întreagă secvenţă a montării e construită pe baza uverturii binecunoscutei capodopere. Iar secvenţa cu puternic iz comic, convingător susţinută actoriceşte de interpreţii Andrea Tokai (Bunica), Mirela Puia (Fiokla), Matei Chioariu (Celălalt) şi Mădălina Ghiţescu-Petre (Nastenka) are funcţie contrapunctică şi înviorează montarea, salvând-o de primejdia căderii în monotonie. Un trio muzical prefaţează triunghiul sentimental efemer despre care vorbeşte la un moment dat montarea.

Mădălina Ghiţescu-Petre, Matei Chioariu, Andrea Tokai şi Mirela Puia pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara.

Un al treilea atu al spectacolului timişorean constă în faptul că acesta înseamnă o şansă oferită interpreţilor rolurilor principale, Mădălina Ghiţescu-Petre şi Călin Stanciu jr. Şansă a revenirii pe scenă şi şansă a împrospătării mijloacelor de expresie artistică.

Deşi tineri, foarte tineri, nici Mădălina Ghiţescu, nici Călin Stanciu jr. nu sunt nişte necunoscuţi. Dimpotrivă. Numai că Mădălina Ghiţescu-Petre, de pildă, s-a făcut remarcată aproape în exclusivitate în spectacole pe texte cât se poate de contemporane, produse de teatre independente. După un rol de mai mică întindere în Anna Karenina, o altă producţie a Naţionalului timişorean, Mădălina Ghiţescu-Petre are acum şansa evoluţiei pe o partitură „clasică”, de dimensiuni consistente. O partitură ce îi evidenţiază sensibilitatea, capacitatea de a da expresie vâltorilor sufleteşti, iubirii, deznădejdii, falsei opţiuni iluzoriu salvatoare, deciziei reale care şi bucură, şi răneşte în egală măsură.

Călin Stanciu jr. face şi el un rol diferit de cele cu care ne-a obişnuit. De obicei „rebel fără cauză”, actorul de doar 28 de ani, împliniţi cu o zi înaintea premierei, are acum sarcina de a găsi soluţii pentru un personaj „în cheie clasică”. Un „visător”, cum îl defineşte Dostoievski. Un sentimental şi un altruist, cum apare el în raport cu Nastenka. Un „sacrificat” prin raportare la opţiunea finală a acesteia. Un „împăcat cu soarta” după cum ni-l relevă finalul. Rezultatul e notabil, în pofida faptului că tânărul Călin Stanciu jr. mai are de soluţionat o seamă de probleme de rostire.

„Nopţi albe”

Într-un rol secundar, nu foarte bogat în cuvinte, dar care poate deveni interesant prin felul felul în care e sugerată discreţia prezenţei contrabalansată prin impactul apariţiei personajului asupra Nastenkăi îl vedem pe Matei Chioariu. Apariţia e echilibrată iar impresia e pozitivă. Andrea Tokai şi Mirela Puia deţin roluri „de coloratură”. Ambele actriţe au haz şi au simţul măsurii.

Linda Riccarcdi a gândit un decor simplu. Compus din câteva pânze şi câteva practicabile şi nimic mai mult. Un decor economicos şi eficient. Funcţional, cum se spune şi se scrie îndeobşte. Care, cu ajutorul light-design-ului conceput de Lucian Moga, „joacă” cu efect antitezele aproape/departe, real/inefabil, concret/misterios.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara; NOPŢI ALBE;

Adaptare după F.M. Dostoievski de Stefano de Luca;
Traducerea: Flavia Pantaleone;
Regia artistică: Stefano de Luca;
Scenografia: Linda Riccardi;
Light design: Lucian Moga;

Cu: Mădălina Ghiţescu-Petre, Călin Stanciu jr., Matei Chioariu, Andrea Tokai, Mirela Puia;

Data premierei: 14 septembrie 2014