Articol publicat pe blogul Despre Opera.

De-a lungul carierei sale, viziunile regizorale ale lui Andrei Şerban, fie că au fost apreciate sau nu, că erau atinse de geniu sau provocatoare până la dezgust, n-au trădat teatrul niciodată. Şi atunci, totul devine o căutare a adevărului, în care nu răspunsul final e important, ci drumul asimptotic până la certitudinea finală.

Iconoclast şi minimalist, Pescăruşul de la unteatru e un spectacol excelent şi paradoxal. Decorurile sunt inexistente, recuzita e minimală: scaune, un bolovan şi o saltea. Spaţiul gol al lui Brook e ostentativ indicat, chiar şi prin prezenţa cărţii în această recuzită. Personajele sunt aproape mereu pe scenă, toate, inclusiv Treplev, după ce s-a sinucis în culise, respirând mut într-un scaun. Paradoxul vine din senzaţia irepresibilă de modernism de şcoală veche pe care o degajă permanent spectacolul. Translaţia acţiunii e atemporală, sigur, în prezent, dar şi în trecut (doar Irina Arkadina foloseşte o serie de costume oarecum de epocă, dar numai pentru a-i sublinia frivolitatea), în Rusia, fireşte, dar oriunde în altă parte, într-un colţ prăfuit de provincie. În acelaşi timp, jocul actorilor este foarte nuanţat, caracterizările personajelor variază de la foarte bine la uluitor, cu un firesc al replicilor ce ascunde o grijă pentru detaliu mergând până la silabă şi virgulă.

E aproape imposibil să povesteşti o piesă de Cehov. Trebuie s-o vezi. Toate experienţele mele cu piesele lui, fie că era vorba de   Trei surori  ,  Livada de vişini  sau acest Pescăruş sunt la fel: două,  trei ore de vorbărie aproape banală, dar extraordinar de reală, aparent fără nici un impact emoţional,  dar la capătul cărora te trezeşti secătuit, meditativ, dacă nu chiar depresiv, dramaturgia lui fiind o oglindă a lumii aşa cum e. Şi asta fără ca Cehov să fie nevoit să exagereze ceva. Andrei Şerban a ales să prezinte cele patru acte ale piesei fără pauză, amplificând toate aceste senzaţii.

Dincolo de metafora teatrului lumii pentru a surprinde natura umană, Pescăruşul de la unteatru mi-a arătat din nou sensibilitatea lui Cehov şi, poate chiar mai mult, cea a lui Andrei Şerban pentru fragilitatea femeii. Viaţa e un labirint a cărui ieşire n-o găseşte nici Nina, evadând din ruralitate, nici Maşa, rămânând pe loc. Ratarea e identică.

Mi-ar lua multe pagini dacă aş încerca să descriu cum a jucat fiecare actor în parte, aşa că voi fi nedrept în a remarca în primul rând pe Gelu Niţu, un monstru sacru, excepţional în rolul rudimentarului moşier Şamraev, şi pe Constantin Cojocaru, halucinant de credibil în postura debilitatului Sorin. Nedrept, pentru că a-i remarca pe ei ar putea însemna că uit de sofisticatul joc al Mihaelei Trofimov, sau de tinereţea talentată a frumoaselor Mădălina Anea şi Silvana Mihai. Şi nu pot trece cu vederea nici naturaleţea Virginiei Mirea sau a lui Richard Bovnoczki, nici vitalitatea lui Bogdan Nechifor, nici subtilitatea unui Ionuţ Vişan sau insondabilul lui Vitalie Bichir.

Un spectacol foarte bun, mereu dens, pentru care recomandarea de a-l vedea e evidentă.