Un test de rezistenţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Gabriel Sandu, deopotrivă actor, jurnalist şi dramaturg, a scris „Tatăl meu, preotul“, piesă care i-a prilejuit debutul pe o scenă profesionistă, într-un moment în care activismul „Coaliţiei pentru Familie“ atinsese un nivel mai mult decât apreciabil. Acţiunii respectivei Coaliţii i se asociaseră atât ierarhii Bisericii Ortodoxe, Sfântul Sinod în întregime, cât şi şefii principalelor culte neoprotestante.

Care nu pridideau să ne vorbească cu asupra de măsură şi pe mai toate canalele de televiziune despre importanţa familiei tradiţionale, despre obligaţia redefinirii ei mult mai categorice şi limitative în Constituţie, despre alianţele mai mult decât primejdioase care ar roade baza însăşi a românismului (sau, mă rog, a rrromânismului) dintre comunităţile LGBT şi felurite ONG-uri, parţial sau numai în totalitate presupuse a fi finanţate de George Soros.

Cele două spectacole prilejuite de textul lui Gabriel Sandu (primul, la Compania „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, cel de-al doilea la Teatrul bucureştean Apollo 111), s-au zămislit într-un moment în care respectiva campanie, cu declarate şi asumate accente homofobe, a fost asumată politic de coaliţia politică aflată la guvernare. Nu că partidele din opoziţie s-ar fi aflat, cu o singură şi notabilă excepţie, pe poziţii radical diferite. Cum nu e în specificul unei cronici de teatru, chiar şi atunci când aceasta este ţinută să dea seama despre un spectacol de teatru social, nu voi dezvolta aici motivele.

Tatăl meu preotul FOTO Adi Bulboacă

Marea problemă e care ar mai fi impactul piesei şi al spectacolelor prilejuite de aceasta de vreme ce Referendumul al cărui rost declarat a fost acela de a răspunde voinţei a trei milioane de cetăţeni a trecut şi a eşuat cu totul lamentabil. Am obţinut un posibil răspuns la întrebare în serile Festivalului Naţional de Teatru (secţiunea Teatrul şi societatea. Acum) cu ocazia căruia am văzut montarea semnată regizoral de Elena Morar, la Teatrul particular Apollo 111. Nu, nimeni nu a rupt uşile de la intrare (spectacolul a avut parte de o reprezentaţie în nocturnă, al cărei gong de început s-a dat la ora 22), însă sala a fost plină. Au luat parte la reprezentaţie oameni de vârste diferite, pe care, la final, i-am auzit pronunţându-se şi pro, şi contra. Indiciu clar că reprezentaţia i-a interesat, le-a ridicat întrebări, le-a pus probleme. Un lucru pe care pariez că şi l-au dorit şi autorul, şi regizoarea cu întreaga ei echipă (scenografa Alexandra Panaite, autoarea conceptului video Ana Cârlan, semnatarii sound-design-ului şi light design-ului, Andrei Mihai, respectiv Marius Niţu), şi cei cinci actori din distribuţie. De ce?

Mai întâi, fiindcă Gabriel Sandu a avut înţelepciunea de a chema la meditaţie, la dreaptă reflecţie cu moderaţie. Fără a-şi transforma scrierea într-un manifest în favoarea homosexualităţii. Care nu este o boală, nici un viciu, ci un dat genetic petrecut fiindcă Dumnezeu a pierdut un pic controlul. Nu a vrut să arate că popii sunt răi şi homosexualii buni, ci doar să sublinieze cât de relativ e sau poate fi totul în viaţă. Cum din cine ştie ce interes nemernic oamenii sunt gata să muşamalizeze, să minimalizeze o crimă şi să facă gaură în cer şi mult tărăboi pe tema a ceva ce, la urma urmei, nu reprezintă decât o afacere intimă.

Tatăl meu preotul FOTO Adi Bulboacă

În al doilea rând, fiindcă justei măsuri a dramaturgului i-a răspuns echilibrul ideatic al punerii în scenă. Care, fireşte, mizează pe impact social şi la nivelul mentalităţilor, fără însă a omite dimensiunea estetică. Sunt şi scăpări (parcă prea mare miză pe video, cântecul din final al personajului Andrei putea foarte bine să lipsească, recurgându-se, în schimb, la o rezolvare în cheie realistă), dar sunt şi foarte multe lucruri bune. Începând cu evoluţia de excepţie a Mihaelei Teleoacă, în rolul unei mame şi mămoase, şi autoritare, şi extrem de sensibilă la gura lumii. O femeie care negociază cu sine însăşi şi propria conştiinţă valorile morale în funcţie de conjunctură. Continuând cu apariţia profesionistă a lui Valeriu Andriuţă în rolul unui preot ortodox cu o morală elastică şi relativă, cu cea lui Vlad Nemeş în rolul lui Tudor Bostan, copilul de la Orfelinat, cu un oarecare retard, dar bun, sentimental şi care - culmea! - realizează primul dimensiunile minciunii şi cu cea a lui Bogdan Nechifor, semnatarul unor apariţii pline de substanţă în trei crochiuri de personaj. În fine, foarte bun tânărul Andrei Sabău, surprinzând atent şi nuanţat dilemele, ezitările, laşităţile personajului pe care îl interpretează, dar şi victoria lucidităţii şi a ceea ce înseamnă dreptatea adevărată.

Cred că atât piesa lui Gabriel Sandu, cât şi spectacolul Elenei Morar au trecut cu calificative bune un test de rezistenţă. 

Tatăl meu preotul FOTO Adi Bulboacă

Teatrul APOLLO 111 din Bucureşti - TATĂL MEU, PREOTUl de Gabriel Sandu; Regia: Elena Morar: Decorul şi costumele: Alexandra Panaite; Video: Ana Cârlan; Sound design: Andrei Mihai; Light design: Marius Niţu; Cu: Valeriu Andriuţă (Preotul), Mihaela Teleoacă (Preoteasa), Andrei Sabău (Andrei), Vlad Nemeş (Bostan), Bogdan Nechifor (Reprezentantul coaliţiei, Reporterul, Săteanul); Data reprezentaţiei: 24 octombrie 2018

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite