Fiindcă într-adevăr şansa joacă un rol teribil în cariera unui artist al scenei a cărui exprimare ţine de atâtea variabile uneori de necontrolat. M-am gândit la asta o dată în plus privind recenta premieră a Teatrului Mic, D-ale carnavalului, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Am văzut-o cu această ocazie ( era să scriu am revăzut-o, dar, cum n-am mai văzut-o demult…) pe Adriana Şchiopu, actriţă a acestui Teatru cred că de la debut, peste care anii au trecut nemilos, aruncând-o într-o uitare nemeritată. Ce păcat ! Am redescoperit acum parcă, talentul care promitea, de acum mulţi, mulţi ani, care anunţa o carieră răsunătoare. N-a fost să fie. Adriana Şchiopu a jucat puţin, nesemnificativ, fără provocare pentru resursele ei bogate, pe care iată încă le mai deţine nealterate. Am avut deci revelaţia acelui talent viguros care spre cinstea celui care a distribuit-o a avut, iată, ocazia să confirme tardiv, dar definitiv. Si dacă adaug faptul că spectacolul merită văzut pentru Adriana Şchiopu, am putea spune şi că teatrul în care slujeşte de o viaţă ar putea fi spălat de păcatul de a nu-i fi dat prea multe şanse până acum. Sau oportunităţi cum se spune .

Miţa Baston în versiunea Adrianei Şchiopu e şi nu e din spectacolul lui Galgoţiu în care viziunea de un grotesc apăsat şi pe alocuri contrafăcut alunecă spre kitsch. E mai degrabă din filmele lui Almoldovar, şi prin asta pe aceeaşi filieră din acelea ale lui Fellini de la care şi spaniolul se revendică. La fel de adevărată în tristeţea ei zgomotoasă, în tragismul comic, precum personajele fără speranţă, cu umanitatea pierdută, reduse la instincte primare care se exhibă erotic, sexual fără retinere în acele filme, provocând în jur sentimente amestecate de la milă la respingere, de la râs la plâns. Dar creaţia actriţei e şi de o mare originalitate în raport cu Caragiale pe de o parte şi cu propria-i personalitate artistică pe de alta. Fiindcă, n-am văzut niciodată o apariţie atât de impetuoasă, de disperată , de ieşită din minţi în apărarea condiţiei de amantă infailibilă a Miţei Baston, dar şi atât de vulnerabilă, făcând din personaj poate cel mai reprezentativ model pentru tristeţea lumii de carnaval cu care Caragiale a fost cred, mult mai îngăduitor decât succesorii lui. Cum de la Lucian Pintilie încoace nu mai putem ocoli ideea unui carnaval de coşmar, în care farsa e macabră, betia scălâmbă şi râsul forţat, ne-am putea întreba ce se mai putea adăuga de către cei care-l urmează decât poate excesul de fum, care ne trimite  şi mai sigur în abisul unei viziuni suprarealiste. În această lume  Miţa Adrianei Şchiopu, ar vrea parcă să fie o efigie îndurerată. Priviţi-o cum se abandonează somnului, voluminos-lascivă, pe canapeaua de unde-i alunecă ba un picior, ba poseta, sau cum se ascunde de Crăcănel sub cearşaful frizerului care o spumează de zor, într-o scenă irezistibilă care-i pune-n lumină personajului şi toate slăbiciunile. Dar felul în care-şi poartă blana peste dezabieul indecent, dar cercănele de femeie obosită care-i accentuează masca tragică, totul în proporţii halucinante alimentând gustul pentru enormităţi pe care l-a clamat în ce-l priveşte, Caragiale însuşi.

Adriana Şchiopu e în acest rol nu doar actriţa minunată pe lângă care am trecut deseori neatenţi, dar şi un artist capabil  de creaţie, o creaţie  pe care interpretarea sa o impune printr-o viziune nouă, descoperind vâna tragică, tristeţea tandră, a acestui personaj, tocit, credeam, de prea multele  întruchipări.