interpretării versului eminescian demnă de atenţie, desfăşurat în seara zilei de 14 ianuarie 2019 în cocheta sală cu intrarea prin bulevardul Elisabeta a Casei Centrale a Armatei.

Reprezentaţia s-a vrut şi a reuşit să fie o succintă biografie poetică, gazetărească şi a prieteniilor stimulatoare exemplare ale Poetului Naţional Mihai Eminescu; un scenariu inspirat şi actoriceşte slujit remarcabil de o trupă alcătuită din actori şi muzicieni aparţinând Teatrului Naţional, Teatrului Excelsior şi Teatrului Coquette.

Regia a aparţinut unei tinere pe nume Ruxandra Bălaşu despre care cred că se va mai vorbi şi care merită toată atenţie (regia a fost susţinută de leight design-ul semnat de Ingrid Bonţa).

„Să ne amintim de Eminescu – spune regizoarea – citindu-l sau ascultându-i operele interpretate de mari actori – acesta este unul dintre actele de cultură care, dincolo de orice diferenţe care ne-ar putea separa, ne aduc împreună.“

Am spus că a fost un spectacol cu adevărat emoţionant pentru că, alături de artistul consacrat şi de mare talent Marius Bodochi, un actor cu o vocaţie semnificativă pentru teatrul modern de azi, dar neapărat şi pentru teatrul aşa-zis clasic, spectacolul a fost susţinut de actori din tânăra generaţie şi s-a înfăţişat ca un recital de o vizibilă noutate a recitării versurilor eminesciene celebre intrate pentru totdeauna în conştiinţa noastră cu o sinceritate şi o prospeţime unice şi relevante, atrăgătoare, cu o nobleţe şi cu un firesc care ne-a făcut să uităm litaniile şcolăreşti sau de tip declamatoriu ostentativ aşa-zis actoricesc ce ani de zile au răpit poeziei eminesciene o vibraţie fără egal în poezia românească, litanii înscăunate, dacă nu cumva mai există şi azi odată cu un monopol declamatoriu desuet şi ostentativ care a deturnat şi mai deturnează încă, am impresia, ca la premianţii şcolii vechi primare, atenţia de la metafora caldă, umană, bogată în nuanţe a subtextului meditativ înduioşător al poemei chiar de iubire, ca să nu mai vorbesc de declamaţia zgomotoasă care şi ea încă mai minează „Scrisorile” până la celebra „Mortua est!

Ajuns aici, mă bucur să însemn numele tinerilor  Ovidiu Uşvat, Gabriel Costan, Claudia Dionise, Alexandru Făinişi, Alexandru Mandu, la vioară Valentin Albeşteanu, voce Miruna Ionescu şi Marius Nine, la pian Valentin Cucu.

Ei bine în acest spectacol, şi este meritul neapărat al regizoarei, poezia eminesciană şi-a aflat o înfăţişare de o prospeţime a interpretării actoriceşti nobilă şi  cuceritoare. Poetul a redevenit tânăr şi atât de viu în pofida celor care încă, nefericiţii, îi contestă actualitatea.

În sfârşit, spectacolul de la Casa Armatei din seara zilei de 14 ianuarie 2019, rezultat al colaborării Fundaţiei Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României, cu Primăria Capitalei prin Centrul pentru Seniori al Municipiului Bucureşti a constituit, după opinia mea, o bună prefaţă la o amplă discuţie despre interpretarea în recital actoricesc a versurilor Poetului Nepereche - cum îl numea Titu Maiorescu - la 169 de ani de la naşterea lui, atât de tânăr, atât de cuceritor, atât de viu grăitor pentru o limbă atât de bogată în stare să cuprindă în frumuseţea ei întreaga spiritualitate identitară românească.

P.S.:  Aflu zilele trecute de la Ionuţ Vulpescu, fost ministru al Culturii, că, în timpul ministeriatului său, Statul român – de necrezut! – a cumpărat, salvând de la vânzarea care a prăpădit atâtea valori spirituale naţionale, Complexul arhitectural cu inegalabilă însemnătate istorică  de la Florica, Domeniul şi Casa Familiei Ion C. Brătianu, spaţiu sacru al istoriei noastre naţionale.

Bucuria cu care salut acest act nu mă opreşte să întreb însă factorii decidenţi ai administraţiei ţării ce se întâmplă cu atâtea alte valori, cum ar fi Culele de la Măldăreşti sau Casa lui Octavian Goga, cumpărată de la văduva prietenului său, poetul maghiar Ady Endre, de asemenea, un domeniu sacru pentru literatura naţională.

Dacă apreciezi acest articol, te aşteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: