S-a întîmplat, la scară macro, la un spectacol pentru copii de la CNDB, acum vreo doi ani – dar atunci am înţeles, spectatorii erau copii (9-11-12 ani) care nu fuseseră în viaţa lor la teatru şi nici părinţii lor nu prea înţelegeau şpilul (cel mult, se ofereau să ţină ei telefonul pe „record“ cît se uită odrasla). Era acolo un proces educaţional în derulare.

Pe urmă, anul ăsta, am fost întîi la Roma Armee de la Teatrul Gorki din Berlin (s-a jucat la Teatrul Naţional Bucureşti), la Micul Prinţ al prietenilor de la Lightwave şi, ieri, la un spectacol independent (minunat), într-un spaţiu neconvenţional. La Roma Armee, tipa care a făcut non-stop videouri cu spectacolul s-a dovedit a fi autoarea unui lungmetraj şi cineva profund convins că Teatrul Gorki şi artiştii aveau nevoie de material de promovare filmat, pe care doar Samsungul ei îl putea oferi. La Micul Prinţ erau nişte biete suflete care, din nou, ţineau telefonul să filmeze în numele/locul copilului personal şi care, în final, au cedat rugăminţilor. Ieri, o doamnă, la un scaun distanţă de mine, a fost rugată de colegul din spate să lase telefonul (şi colega ei de lîngă mine a făcut nişte poze, dar a abandonat la primul semn), l-a lăsat, iar în mai puţin de două minute l-a scos din nou să filmeze, mai de jos, să nu vadă tipul din spate. Mărturisesc, fără nici un pic de mîndrie, ba chiar cu ruşine, că i-am luat telefonul şi i l-am returnat la schimbarea spaţiului de joc.

Mă pregătesc, în calitatea mea de critic de teatru, să-i rog pe producători ca, în cazul în care nu doresc să combată această practică, să anunţe asta şi, mai ales, să nu mă cheme la spectacol (doamna din ultimul exemplu s-a dovedit a fi traducătoare şi profesor universitar, implicată în obţinerea drepturilor de autor la respectiva producţie, deci nu mă aştept ca nişte artişti tineri şi independenţi să îndrăznească să spună ceva). Sînt spaţii unde nimeni nu scoate telefonul să filmeze (poate doar să facă cîteva poze...) şi unde mă duc cu încredere (Centrul de Teatru Educaţional Replika, acum închisul Macaz; la Cluj, de pildă, nu prea-mi aduc aminte de telefoane deschise la producţii independente). În rest, aş vrea să ştiu. Pentru că mă eu, una, nu mă duc, de regulă, la teatru din amuzament în timpul liber; asta e profesia mea, mă uit, ca să zic aşa, în exerciţiul misiunii la un spectacol, iar chestiile astea, telefoane care filmează, îmi afectează percepţia şi, în final, pe artiştii înşişi. Părerea mea sinceră şi onestă e că dăunează teatrului în general – şi că includerea folosirii camerei smartphonului în experienţa de spectator e doar o opţiune a artistului (Selfie Concert al bulgarului Ivo Dimchev e un exemplu).

Nu, nu sînt o babă insensibilă la noile tehnologii. Sînt artişti ale căror performance-uri nu le poţi vedea decît dacă renunţi la sfîntul drept de a filma sau fotografia cu mobilul (chiar şi la Bucureşti, Louis CK a folosit sistemul Yondr) şi-n general una dintre marile teme internaţionale de discuţie pe piaţa spectacolului (de la concerte la teatru) e controlul utilizării camerei de filmat a mobilelor. Căci, după cum se dovedeşte şi la noi, doar educaţia şi rugăminţile nu ajung.

Sînt o mie de motive pentru care filmato-fotografiatul la un spectacol live nu e recomandat (ăsta fiind un eufemism), care intră, în mare, în trei categorii: drepturile de proprietate intelectuală, consimţămîntul şi efectul asupra receptării (inclusiv a celorlalţi).

Drepturile de autor: artiştii au dreptul de a decide asupra fixării (adică înregistrării foto-video) propriei prestaţii artistice. Şi cesionează acest drept, pe bani, producătorului. Dacă universul e plin de filmuleţe cu spectacolul cvasi-integral, ei pierd bani şi posibilităţi de promovare (spectacolul de ieri era înregistrat profesionist exact în timp ce doamna de lîngă mine îşi opera propriile filmări).

Consimţămîntul: artiştii, oamenii în general, au dreptul, legal şi moral, de a alege ei, şi nu un străin din public, felul în care să fie (re)prezentaţi ei şi opera lor. Faptul că se expun public nu înseamnă că pierd controlul asupra propriei reprezentări şi că oricine poate distribui pe Facebook şi tot internetul orice poze cu ei în orice situaţie (e valabil cu atît mai mult în caz de nuditate), printre altele pentru că nu există un interes public superior drepturilor lor (adică nu-s politicieni în exerciţiul puterii publice).

Experienţa de spectator: un spectacol live e construit pentru a fi perceput nemediat, faptul că te uiţi la ce se-ntîmplă printr-un ecran te face să ratezi energiile, atmosfera, sensurile transmise prin conexiunea directă, live. În plus, în jurul celui care ţine sus telefonul să înregistreze sînt alţi oameni, a căror concentrare e distrusă de ecranul sclipitor de alături, care sînt scoşi din atmosfera spectacolului de clipoceala de pixeli şi nu mai pot percepe spectacolul în continuitate (sîntem toţi, neuronal, nişte maimuţe atrase de luminiţe, asta-i viaţa).

Bonus: îşi dau seama toţi aceşti cameramani de ocazie cam cum se simte un actor care-şi dă sufletul pe scenă şi, în loc de ochi şi feţe umane, vede în sală un covor de luminiţe? No, tot aşa cam cum se simte cineva care ţine un curs în faţa unor studenţi cu nasu-n telefon: naşpa. Şi nu, nimeni nu va înţelege nimic din spectacol dacă i se arată nişte minute filmate random pe telefon. Vreţi să promovaţi spectacolul şi artiştii? Promovaţi materialele făcute de ei – dacă dvs. puteţi face aşa fapte vizuale măreţe cu un telefon de serie, cert şi ei pot să genereze materiale, încă şi mai decente şi, mai ales, cele pe care şi le doresc ei.