Prin anii 60-70 ai secolului trecut, regimul încercase să îi „recupereze” şi pe unul, şi pe celălalt, ba chiar să îi anexeze. Cam la fel cum făcuse cu un deceniu înainte cu George Enescu. Se străduise să îi convingă să revină în ţară, cel puţin pentru o vreme, cu speranţa că o astfel de întoarcere, fie şi numai parţială, va contribui la legitimarea sa culturală. Şi nu numai.

Şi lui Ionesco, şi lui Eliade le-au fost reeditate operele, nu toate, desigur, în nici un caz nu cele „neconvenabile”. Precum prozele scurte ale lui Mircea Eliade, proze ale căror personaj principal era Securitatea. Le-au fost solicitate interviuri. Cel acordat de Mircea Eliade lui Adrian Păunescu, a cărui istorie completă şi necenzurată poate fi citită în primul volum al Jurnalulului (Vârful Gheţarului) Constanţei Buzea, a apărut ciuntit în presa bucureşteană, în pofida promisiunilor ferme ale intervievatorului că lucrurile vor sta cu totul altfel.

În anii 80, socotelile regimului cu Ionesco păreau încheiate, numeroasele lui declaraţii anti-comuniste şi anti-Ceauşescu făcându-l total indezirabil. Piesele lui Ionesco nu mai figurau în repertorii, o carte despre începuturile lui literare româneşti, carte scrisă de Gelu Ionescu, era sistematic respinsă din planurile editoriale. În schimb, Eliade rămăsese un tolerat. I-a fost editată, într-un tiraj limitat, fireşte, şi cam doar pentru „aleşi” Istoria credinţelor şi ideilor religioase, regizorul Ion Cojar a montat la Naţional piesa Ifigenia, asta după ce Coloana fără sfârşit avusese parte, cu multă vreme în urmă, de un spectacol cam fără istoric la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, iar controversatul Adrian Marino a putut publica un studiu critic consistent intitulat Hermeneutica lui Mircea Eliade. Şi Ionesco, şi Eliade erau studiaţi la Facultatea de Litere, la Universitate. Aşa am ajuns să îi citesc şi să îi îndrăgesc pe amândoi. Aşa am descoperit, printre altele, nuvela La Ţigănci.

 Scriere ale cărei virtuţi teatrale au fost descoperite în 1993 de regizorul Alexander Hausvater care a adus-o pe scenă la Teatrul „Odeon” cu câteva adaosuri anticomuniste ce, la vremea aceea, au fost aplaudate şi de spectatori, şi de critică. Era vorba despre un spectacol amplu, cvasi-baroc ce începea încă din foaierul Teatrului. A avut parte de interpreţi foarte buni, de Florin Zamfirescu şi de Adriana Trandafir, în primul rând. Ceva mai încolo, superba nuvelă a fost adaptată şi montată de Gelu Colceag, într-un spectacol, azi aproape uitat, al Teatrului „Nottara” din Bucureşti, cu Adrian Titieni în rolul profesorului de muzică ce trăieşte zăpăcit aventura ieşirii din timp şi a revenirii într-o lume care, pentru el, cel puţin, pare definitiv marcată de stranietate.

La finele lui 2014, nuvela a fost din nou adaptată pentru scenă de Andrei şi Andreea Grosu. Adaptată şi montată în spaţiul minuscul, dar atât de generator de satisfacţii teatrale de la Unteatru. Montarea, ca şi adaptarea, e una, fără doar şi poate, bună, nu neapărat perfectă. E respectuoasă faţă de textul eliadesc pe care nu îl interpolează defel şi căruia îi surprinde esenţa faptică. Poate că nu şi misterul, şi fantasticul din prima sa parte. Chiar dacă Richard Bovnoczky e excelent în rolul profesorului Gavrilescu care ajunge pe neaşteptate şi nu din voinţă proprie „la ţigănci”, chiar dacă Mihaela Trofimov e şi ea fără cusur în interpretarea Babei atemporale, chiar dacă tinerele preotese ale amorului sunt foarte bine interpretate de Corina Moise, Florina Gleznea şi Cristina Casian, chiar dacă Liviu Pintileasa e mai mult decât un just interpret al controlorului de bilet, exact partea aceasta a spectacolului e mai puţin realizată. Sau aşa mi s-a părut ea mie în reprezentaţia văzută cu prilejul celei de-a XXII a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Nu exclud nicidecum detaliul ca minusul de fantastic şi de mister să fi apărut şi din cauza condiţiilor de reprezentare şi, îndeosebi, a scurtului incident ce a impus întreruperea temporară a spectacolului. În cea de-a doua parte, cea a intrării într-un alt timp în care nimic nu se mai potriveşte cu premisele iniţiale, în care nu doar banii, oamenii, locuitori, preţurile biletele de tramvai sunt altele, ci lumea însăşi e complet diferită, fapt de natură să amplifice halucinaţia profesorului Gavrilescu, poate fi identificată necondiţionat valoarea spectacolului. În primul rând cea a creaţiei lui Richard Bovnoczky, comparată de unii comentatori cu o alta, de referinţă. Cea din Crimă şi pedeapsă. Ceilalţi interpreţi- celor deja numiţi li se alătură Bogdan Cotleţ-  sunt parcă mai buni decât înainte, decorul de culoare neagră, cu şase uşi ca şase sertare din care ies mereu la iveală miracole, creat de Vladimir Turturică, cu totul remarcabil.      

UNTEATRU din Bucureşti- LA ŢIGĂNCI după Mircea Eliade;

Adaptarea şi regia artistică: Andrei şi Andreea Grosu;

Scenografia: Vladimir Turturică;

Cu: Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa , Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotleţ;

Data reprezentaţiei: 20 iunie 2015