Da, de circ pur şi simplu, căci la montarea piesei Angajare de clovn de Matei Vişniec, Ion Caramitru, în calitate de regizor, a avut ideea să includă o mini reprezentaţie de circ derulată în antract cu participarea unor artişti de circ autentici, de diferite specialităţi: jongleuri, magicieni, acrobaţi, dresori, clovni. Surpriza a fost deplină când, în partea a doua a reprezentaţiei, sala de spectacol multifuncţională a Studioului, extrem de generoasă ca scenotehnică, a devenit pur şi simplu o arenă, spaţiu propriu reprezentaţiilor de circ. Pe acest teren s-a produs şi joncţiunea dintre personajele imaginate de autor întru evocarea avatarurilor acestui gen artistic şi lumea propriu zisă a circului care invadează arena la propriu cu fumigenele de rigoare, cu baloane colorate şi multiple alte efecte iluzioniste.

Autorul, ca şi regizorul, şi-a declarat afectiunea personală faţă de universul circului, de o umanitate rară, precum şi intenţiile de a dedica acest spectacol oamenilor lui, asemenea altor înaintaşi ilustrii precum Fellini. Acum, ca şi altădată, cu ocazia altor multe şi felurite montări ale piesei, am considerat însă că prin destinul tragic al celor trei clovni care se întâlnesc în piesă în faţa unui tardiv concurs de angajare, prilej de a-şi evoca viaţa, s-a dorit reînvierea unei teme vechi, dar mereu actuale a teatrului şi circului, a artelor spectacolului în general, care au în centrul lor saltimbancul - element definitoriu ce polarizează şi încarnează nevoia de iluzie. Iluzie care moare odată cu cel care o creează şi ,din acest punct de vedere, piesa lui Vişniec propune, dincolo de toate, o senină confruntare cu sfârşitul. Pe de altă parte, dintotdeauna, dar mai ales în vremuri tulburi precum cele de azi, evadarea într-o suprarealitate, fie şi trucată precum a circului, e preferabilă unui hic et nunc apăsător. Când lucrul acesta se produce din vădită simpatie pentru cei care fac posibil acest breaking waves, în acest caz, clovnii, împrejurarea capătă din pornire adepţi. Ba chiar fani. Aşa încât înainte de a ştii cât de departe va merge această aventură spectaculară în lumea inocentă şi extravagantă prin incongruenţă a circului, spectatorii au primit cu plăcere şi interes propunerea montării de la Naţional care din titlu chiar (pentru cei care nu aveau habar de piesă) trimitea la aceasta.

Prima parte a reprezentaţiei are, însă, surpriza ei. Prin prezenţa celor trei tineri actori Emilian Mârnea, Petre Ancuţa şi Florin Călbăjos, adorabili în rolul bătrânilor clovni, de o naturaleţe şi inventivitate comică cuceritoare, spectacolul demarează într-o atmosferă de veselie doar pe alocuri tristă potrivit filosofiei salvatoare a râsul-plânsului. Prefăcătoria jucăuşă, candida supraevaluare, emfaza şi probele de meserie pe care le mimează ghiduş sunt tot atâtea prilejuri pentru cei trei de a-şi dovedi măiestria în arta gagului, a improvizaţiei şi a jocului tragicomic pe muchie cu o prezenţă de spirit bine stăpânită în trecerea de la o stare la alta. Pe fondul unei dotări native speciale cu aptitudini multiple de la inteligenţă scenică la umor şi în plus muzicalitate, ştiut fiind că cei trei alcătuiesc un trio instrumental şi vocal de excepţie, ei îşi atrag simpatia de la început, jocul lor autentic, ludicul funciar pus în slujba personajelor dificile pe care le au de interpretat, aducându-le un succes categoric ce va conta enorm în cariera lor pe viitor.

În plus, cei trei tineri actori au dovedit capacitatea majoră de a funcţiona în echipă, diferenţiindu-şi, în acelaşi timp, tipologia nuanţată pe care o ilustrează, rezumabilă astfel: clovnul isteţ şi smecher (Ancuţa), clovnul naiv - gafând ilar, dar scuzabil (Emilian Mârna), clovnul hârşit şi trist - actorul de dramă ratat (Florin Călbăjos). Datorită lor, pentru mine spectacolul depăşeşte elogiul adus circului şi clovnilor ca principalii săi exponenţi, trimiţând la condiţia saltimbancului, pivotul - generic vorbind - al oricărei scene şi, prin extensie, elogiul spectacolului însuşi, ca spaţiu al iluzionărilor permise, nepermise, curajoase etc. Din acest punct de vedere, piesa lui Matei Vişniec despre viaţa şi moartea artei scenice şi ea efemeră îşi dobândeşte sensul său real, spectacolul regizat de Ion Caramitru aducând şi argumentul palpabil (circul însuşi) altfel doar presupus. În afara echipei de la Circul Globus, integrată adecvat în spectacolul de la Naţional (chiar dacă, pe alocuri, cucerind prim planul i-a eclipsat nedrept pe protagonişti), spectacolul beneficiază de colaborarea unor reputaţi profesionişti responsabili de punerea în ecuaţie scenică a acestui frumos vis clovnesc: Florin Fieroiu (coregrafie), Liliana Cenean (costume), Matei Monoranu (cinetică), Călin Ţopa (mixajele muzicale din care n-a lipsit, evident, Nino Rota), Matei Branea, Bogdan Nedelcu (grafică animată), Florin Boicescu (video design) şi mai cu seamă Chris Jaeger, acest minunat maestru de lumini pe care îl are Naţionalul din Bucureşti).