Totuşi, România chiar n-are 10 milioane de euro pentru cultura ei?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

45 de milioane de lei e subvenţia anuală a celui mai mare teatru naţional din România. A unuia singur, o singură instituţie de stat. Dar Statul român nu se poate scobi de o sumă similară pentru a ajuta sectorul cultural independent – şi pe oamenii care muncesc în el – să supravieţuiască pandemiei.

Tot auzim de luni de zile că AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional) oferă sprijin pentru cultura independentă pe timp de pandemie. Nu oferă. Finanţările AFCN există anual din 2005, nu e nimic special şi pandemic în ele, în afară de faptul că banii au scăzut dramatic (cu 25%) din cauza închiderii Loteriei în starea de urgenţă. Şi nu doar organizaţiile independente pot aplica şi aplică la AFCN, ci şi instituţiile publice. Altfel spus, de la AFCN, independenţii primesc ce primeau şi înainte, dar cu 25% mai puţin, iar de banii ăia trebuie să facă proiecte, pe care nu ştiu când, cum şi dacă le vor putea implementa, având în vedere situaţia din ţară.

Orice altceva deocamdată nu există. Iar promisiunile nenumăratelor întâlniri cu reprezentanţii Statului se tot raportează pe „mai încolo“. Ministerul Culturii a promis punerea în dezbatere, în două săptămâni, a unei scheme de ajutor de stat. Asta era acum 11 zile. Nu va fi pusă în dezbatere în trei zile, că schemele de ajutor trebuie notificate la Comisia Europeană, avizate şi aprobate întâi. Şi e practic imposibil să demareze anul ăsta. Dar problema e alta: problema e că 1) o parte majoră a sectorului cultural independent e format din ONG-uri fără activitate economică, iar astea nu-s eligibile la ajutoare de stat (e o directivă UE pentru asta, greu să o coteşti româneşte - LE: dacă-s, ca-n OUG 130/2020, pe fonduri UE de competitivitate etc.), 2) nu rezolvă problema oamenilor lăsaţi fără surse de venit (pentru că Statul însuşi le-a interzis activitatea) în toate lunile astea, 3) până apucă să se dea banii ăia, prin martie-mai, n-o să mai rămână mare lucru în picioare din sectorul ăsta.

De ce e nevoie de cultură independentă sau privată? Păi, întâi de toate, în unele domenii, cultura nu există decât în forma asta. Nu există producători de film de stat, nici distribuitori şi, de fapt, şi cinematografele sunt majoritar private. (Ar trebui să avem o reţea publică de cinematografe/spaţii culturale multifuncţionale, de la Baia Mare la Buhuhuşii din Deal? Da. Doar că n-avem.) Galeriile de artă sunt private. Editurile şi librăriile sunt private. Educaţie şi intervenţie prin cultură fac, efectiv, aproape doar independenţii. În multe alte cazuri (inclusiv teatrul), sectorul independent tinde să fie singurul care ajunge în zone fără instituţii de stat proprii. Adică la ţară şi-n oraşe mici.

De ce-ar trebui „autorităţile“ (Guvernul, Ministerul Culturii, primăriile) să fie interesate de susţinerea culturii din România? Sincer, nu e problema cetăţeanului. Cetăţeanul se uită pe calculator la filme străine, descarcă şi cărţi, şi muzică de pe la alţii, are Netflix, HBO GO, Spotify etc. Sau n-are, n-a avut niciodată şi, deci, nu consideră că-i trebuie. Cultura nu e o nevoie fundamentală, iar secole de-a rândul a fost accesibilă (şi apanajul) doar (al) aristocraţiei şi clasei superioare – nicio schimbare socială nu e ireversibilă, cultura poate oricând redeveni un privilegiu pentru extrem de puţini şi n-o să iasă nimeni în stradă pentru ea. Dar pentru Stat, cultura produce plus-valoare. Se exportă, filmele şi muzica aia pe care le luăm de pe neţi produc avantaje economice – pentru alţii, desigur. Aduce turişti – dacă singura atracţie e Casa Poporului, nu stă nimeni mai mult de cinci ore în Bucureşti. Ar sta, dacă ţara lui Brâncuşi ar avea şi lucrări de Brâncuşi, promovate şi îngrijite, pe care nu le are din cauză că dezinteresul pentru cultură nu s-a inventat ieri pe plaiurile mioritice (hint: Brâncuşi nu s-a născut celebru, a început şi el prin a fi un artist contemporan emergent; doar că la noi artiştii devin interesanţi cam post-mortem, moment în care se umple spaţiul public de revoltă că n-are, domle, unde vedea lumea lucrările faimosului decedat despre care scrie presa internaţională). Cultura deschide pieţe, pentru că ţara devine mai cunoscută internaţional (pentru altceva decât scandaluri în justiţie, Ceauşescu şi locurile „fruntaşe“ în statisticile UE). E un instrument diplomatic eficient.

Nu, n-o să spun că e şi un bun social şi educativ, că de astea nu e nimeni curios, asta e clar. E clar că ţara nu vrea cetăţeni conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor, articulaţi, capabili de opţiuni civice, de empatie şi solidaritate. E clar că ţara nu vrea ca cetăţenii ei să-şi vadă şi să-şi asculte propriile poveşti, propria viaţă, propria realitate – de ce să vadă filme ca Acasă ori Colectiv, când se pot delecta cu realităţi din Africa de Sud, care nu revoltă pe nimeni şi nu fac oamenii să vrea altceva de la politicieni? Cine ştie ce pot afla oamenii dintr-o chestie culturală!

În anul 2020, cultura nu moare pe motiv de lockdown şi distanţare socială. Ele sunt doar o şansă unică la globalizare, în care creatorii români se trezesc brusc într-o competiţie mondială unde trebuie să se lupte cu cratiţe şi furci, că altceva n-au. Cultura o va duce bine – aia a altora, despre alţii, pe banii noştri şi doar pentru cei care-i au.

Asta vreţi, domnilor guvernanţi?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite