În anul Centenarului, creatorii proiectului s-au gândit că a venit momentul de a-i pune capăt. Punctul final a fost ales, cred, nu întâmplător şi nu doar fiindcă Peca Ştefan a fost solicitat să scrie un text comisionat (să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva acestui gen de texte), ci şi fiindcă Timişoara, prin tot ceea ce a însemnat ea îndeosebi în Decembrie 1989, a dobândit o importanţă specială în istoria României contemporane. Partitura dramaturgică, dar şi spectacolul intitulat Timişoara. Capăt de linie aduc o mulţime de argumente suplimentare care probează importanţa Timişoarei nu numai pentru istoria şi cultura românească, ci şi pentru aceea a întregii Europe, ori chiar a ceea ce numim îndeobşte „lume civilizată“.

Acestea sunt atuurile, dar şi bunele intenţii de la care porneşte spectacolul Naţionalului din Timişoara. Numai că, după cum se ştie, nici bunele intenţii, nici sentimentele frumoase nu prea ajung pentru a face o literatură şi, după cum lesne se poate constata, nici un spectacol de teatru. Totul este plasat într-o matrice SF, într-un fel de sos de anticipaţie, în ceva care aspiră la condiţia ori statutul de distopie. Acţiunea se petrece cândva în viitor, atunci când, dacă am înţeles bine, din Pământ nu a prea rămas nimic ori dacă a rămas spaţiul acela, devenit insuficient, este destinat unui număr redus de locuitori. Pământenii au fost siliţi să se mute pe Lună, geografia acesteia imitând ceea ce a fost odinioară geografia pământeană. Numai că Luna nu este chiar foarte confortabilă, traiul pe ea a impus reguli a căror nerespectare duce la deportarea pe Marte.

Un anume domn, americano-lunatec Weismüller (Matei Chioariu) vrea să îşi cunoască originile care se pierd undeva în universul Timişoarei, al cărui cimitir a fost, la rându-i, transportat pe Lună. Îşi angajează un ghid (Jasmina Mitrici), ceea ce înseamnă că parcurge spaţii şi istorii ce ajung să se lege finalmente de ceea ce s-a întâmplat la Timişoara în Decembrie 1989. Celor doi actori numiţi deja li se alătură colegii lor Mirela Puia, Flavius Retea, Alina Spiridon şi Cătălin Ursu şi aşa se speră că s-ar putea închega ceva cât de cât coerent. Coerenţa, din păcate, este drastic în suferinţă, actoria este virusată în multe cazuri de excesul de gesticulaţii şi accente bănăţene cum nu se poate mai deranjante. Campioana absolută la ambele capitole fiind Jasmina Mitrici, o tânără actriţă care mai are mult până a putea fi considerată cât de cât stăpână pe meserie, meseria însemnând totuşi ceva mai mult decât agitaţie în exces.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara – Timişoara. Capăt de linie de Peca Ştefan; Regia artistică: Ana Mărgineanu; Scenografia: Tudor Prodan; Video design: Cynti Ionescu; Coregrafia: Silvia Călin; Muzica: Flavius Retea; Light design: Lucian Moga; Sculptură: Emil Bejenaru; Cu: Matei Chioariu, Alina Ilea, Jasmina Mitrici, Mirela Puia, Flavius Retea, Alina Spiridon, Cătălin Ursu; Data reprezentaţiei: 1 februarie 2019