Cinefilii s-au îmbulzit în sala multiplexului Cinema City din Timişoara (programul FEST-FDR aici), unde a avut loc prima proiecţie din România a filmului „Inimi cicatrizate“, cel mai nou semnat de regizorul Radu Jude, deja premiat la festivalul de film de la Locarno. Cinefilii, dar şi filologii, amatori „connoisseuri“ ai literaturii lui Max Blecher, din care este inspirat scenariul filmului: discuţia de după proiecţie a fost moderată de profesorul şi scriitorul Daniel Vighi, iar din sală s-au alăturat voci precum Viorel Marineasa şi Victor Neumann. Invitaţi după proiecţie au fost interpretul principal, Lucian Teodor Rus, şi actriţele Dana Voicu (mama lui Emanuel) şi Ana Munteanu (actriţă a Teatrului Naţional Timişoara), care-au povestit despre cum au relaţionat cu rolurile respective.

Un film perfect

Impactul filmului lui Jude asupra tuturor celor prezenţi nu a fost deloc de ici-colo. „Inimi cicatrizate“ este un film perfect realizat, care adaugă încă o piesă esenţială la dosarul filmografic al Noului Cinema Românesc (NCR), dar una destul de diferită faţă de cele anterioare (mai aproape de estetica „nouvelle vague“-ului francez decât oricare alt film de după 2000). Scenaristul şi regizorul Jude („adaptare liberă“, avertizează de fiecare dată acesta, inclusiv pe genericul de deschidere) reuşeşte să găsească, stilistic vorbind, echivalenţe filmice (de o subtilitate cinematografică rar egalată la noi) uneia dintre scriiturile cele mai speciale din întreaga literatură română.

Imagine de pe platoul filmului "Inimi cicatrizate"     FOTO: Silviu Gheţie

Blecher este un autor al corporalităţii, al senzaţiilor, impresiilor, amintirilor şi viziunilor, iar filmul lui Jude te face să percepi aproape tactil suferinţa personajului principal, Emanuel (un alter-ego al scriitorului însuşi). Rapelul la sursa literară, la scriitura sa inconfundabilă, este făcut prin inserturi (din scrisul blecherian) plasate periodic şi întrerupând naraţiunea, pe metoda brevetată de Godard şi alţi „nuvelvagişti“.

O vârstă a livrescului

Realizat în întregime din cadre fixe („este o blasfemie să foloseşti un traveling într-un film despre Holocaust“, se spunea prin anii ’50), poate din respect pentru suferinţa personajului şi a autorului, despre care-i de fapt vorba („montajul nu este altceva decât o formă de manipulare“), filmul este o nouă performanţă pentru directorul de imagine Marius Panduru, acelaşi ca şi la „Aferim!“. Interpretarea tânărului Lucian Teodor Rus (foto jos, aflat la debut în cinema, ales în urma unui casting) este una uluitoare, amintind – nu doar datorită asemănării fizice – de tânărul Jean-Pierre Léaud, actor favorit al „nuvelvagiştilor“.

Filmul lui Radu Jude dă seamă de o vârstă a livrescului şi a apelului la marea cultură (trăită de personaje, nu doar exerciţiu de snobism, ca acum), rar sau deloc atinsă de cinematografia românească. Reconstituirea de epocă este realizată cu acribie şi subtilitate, ca şi la „Aferim!“, iar contextualizarea politică – absolut necesară, ţinând cont de iudaitatea esenţială a lui Blecher (decedat în 1938) şi de perspectiva istorică pe care-o avem după 80 de ani – îi reuşeşte lui Jude, este veridică şi de bun-simţ, însă probabil va provoca aceleaşi reacţii frenetice ca şi la „Aferim!“. Dar despre aceasta mai mult în cronica filmului, care va surveni după premiera oficială programată pentru 18 noiembrie.

Declaraţia regizorului Radu Jude despre proiecţia de la Timişoara:

M-am bucurat de invitatia pe care Festivalul de Dramaturgie mi-a facut-o, si anume de a proiecta filmul Inimi cicatrizate in avanpremiera la Timisoara. Pe linga faptul ca am multi prieteni la Timisoara - urmare, mai ales, a colaborarii cu Teatrul National de acolo - cred ca exista lucruri in comun intre dramaturgia de film si cea pentru scena si sper ca intre teatrul si filmul romanesc sa existe mai mult dialog decit exista in prezent. - Radu Jude

Citeşte şi: „Români şi maghiari“, în festival, la Timişoara

„Those were the days“...

Spectacolul „Ai mei erau super!“ (foto jos), „scenariu colectiv bazat pe întâmplări reale ale actorilor din distribuţie“, realizat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad de regizorul Cristian Ban, a fost o plăcută surpriză. Într-un mod mult mai eficient decât la prea alambicatul (şi artificialul) „1989. Anul dispărut“, este redată perioada trăită de români până la Revoluţia din 1989. Actorii spun povestea părinţilor lor şi a propriei copilării (combinată cu fotografii de familie, obiecte de epocă şi alte detalii) şi reuşesc să producă şi emoţie, tocmai datorită autenticităţii şi firescului.

Au fost în număr de patru, pentru că celui de-al cincilea membru al distribuţiei – actriţa Carmen Vlaga – îi murise în acea zi tatăl, iar povestea ei a fost preluată şi spusă de colegii săi. Generaţii după generaţii, „părinţi şi copii“... „Those were the days“, îţi spuneai ascultând cele cinci poveşti, pentru că la urma urmei – „at the end of the day“ – aceasta a fost viaţa părinţilor noştri (şi a noastră, în mare parte): vacanţe la Saturn, „Valuri albe“, panataloni-trapez, bătut cu pumnul – pentru a prinde bulgarii – în televizorul acoperit cu macrameuri şi bibelouri etc. etc., dar ca orice viaţă a avut momentele ei de frumuseţe, tandreţe şi chiar de sublim.

Dragostea de teatru

Emoţie au reuşit să producă şi actorii Teatrului Naţional din Timişoara, care joacă la Studioul „Uţu Strungari“ (situat tocmai la etajul al 5-lea, ultimul al iconicei clădiri a Teatrului şi a Operei) spectacolul „Vorbeşte cu mine!“ (foto jos), un scenariu de Ion-Ardeal Ieremia (şi în calitate de regizor) după texte de Ioan Peter, Ştefan Caraman, Geanina Jinaru-Doboş, Lorena Lupu şi ale actorilor din distribuţie.

Dincolo de aparenţa uşurică, de „hai să ne jucăm“, şi de impro-show, montarea este o profundă „defoliere” a condiţiei actorului (dar şi a spectatorului), pe care până la urmă reuşeşti s-o „simţi în stomac“. Cei cinci actori – Ion Rizea (directorul teatrului), Claudia Ieremia (una dintre vedetele trupei timişorene) şi mai tinerii Cătălin Ursu, Călin Stanciu jr. şi Amalia Huţan (foto jos) – reuşesc, în cele din urmă, să te facă să te îndrăgosteşti de teatru, dacă nu erai îndrăgostit deja.

Mama mea, „monstrul“

Seara de miercuri s-a încheiat cu „Tihna“ lui Radu Afrim, montată la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania Tompa Miklós, după romanul mult-apreciat al scriitorului maghiar (născut în Ardeal) Attila Bartis. Un spectacol solid, la propriu (durează 2 ore şi 50 de minute) şi la figurat, „Tihna“ nu te lasă deloc să te odihneşti „în tihnă“, este un spectacol greu şi profund, amintind de teatrul clasic, de repertoriu, care nu prea se mai practică acum (nu lipsesc însă, desigur, numeroase savuroase năzdrăvănii afrimiene).

Şi aici, la urma urmei, este vorba de perioada trăită în comunism şi post-comunismul imediat, fie el în România sau în Ungaria, dar accentul este pus pe relaţia freudiană dintre un tânăr scriitor (alter-ego al lui Bartis, probabil) şi „mama sa, Cleopatra“ – o fostă glorie a teatrului socialist care parcurge toate stadiile bătrâneţii şi ale degradării. În acest ultim rol, actriţa târgmureşeană B. Fülöp Erzsébet (foto jos) reuşeşte o veritabilă creaţie, aplaudată din toată inima de spectatorii reprezentaţiei de la Timişoara.