Cert e că îi iese, iar colegii ei de generaţie îşi pun mari speranţe în această revenire a teatrului la angajarea politico-socială pe care am mai trăit-o ca fenomen prin părţile astea, pe vremuri, când teatrul şicana cenzura. Azi nu mai şicanează pe nimeni. Căci putem urla cu toţii, ca englezii prin colţul acela destinat libertăţii cuvântului din Hide Park.

Vorba ceea, câinii latră, tigrul trece. Căci despre un tigru e vorba în noua piesă a Gianinei. Scăpat pe bune de la grădina zoologică din Sibiu acum vreun an, el ar putea la o adică să devină periculos pentru comunitate, nu doar ca tigru, respectiv tigresă, ci mai ales ca observator critic al realităţii.

Pe unde se plimbă el şi ce vede nu e greu de bănuit, chiar dacă e vorba de un oraş ca Sibiul, în principiu mai civilizat şi mai vestic. Singura metaforă bine găsită care l-ar putea individualiza aici e decorul din statuete Empire ( scenografie Andrei Dinu) care ne indică încremenirea în proiect nu doar a patrimoniului de monumente, ci şi a vieţii. Clişeele de comportament, că e vorba de bătrâni sau de tineri, de bogaţi sau săraci sunt cel mai mare duşman al prosperităţii, pare a spune autoarea invocând chiar dungile obsedante ale tigresei (e un song pe această temă în spectacol).

Ironia, muzica hip-hop, justeţea observaţiilor nu trec însă de pragul amuzamentului, acel haz de necaz, care ne-a tot jucat feste nouă românilor. Aşa că, parcă mai eficiente mi se par marile piese, din marele repertoriu care n-au ocolit slăbiciunile omeneşti dintotdeauna, deci şi pe ale noastre, semnalându-le în tot derizoriul şi periculozitatea lor. Cu glumiţe ca Tigrul sibian nu facem decât să mimăm misia critică a teatrului contemporan. 

Ce vreau mai degrabă să semnalez cu ocazia acestui spectacol creat de DramAcum şi Teatrul de Comedie pentru sala Nouă din Piaţa Unirii, e echipa devotată şi talentată care produce de mai multă vreme spectacolele Gianinei Cărbunariu din teatrul independent, trei actori de data asta, excepţionali, Paula Gherghe, Toma Dănilă şi Roland Matsangos pe care tare mi-aş dori să-i văd pe scenele teatrelor, în spectacole serioase  pentru care îi recomandă talentul lor viguros.

Deocamdată, îşi exersează doar multiplele disponibilităţi, făcând de toate, trecând prin felurite tipologii, manevrând camera video (accesoriu indispensabil în acest tip de reprezentaţii) ordonând recuzita, şi valorificându-se, în fine, ca actori mai puţin, căci atât le permite teatrul minimalist.

O observ de mai multă vreme pe Paula Gherghe, frumoasă, luminoasă, dezinvoltă, cu insinuări tandre de bun efect, cântă minunat, şi mă tot întreb când o să o văd într-un rol mare pe care îl merită. La fel Toma Dănilă, extrem de comunicativ, ironist subtil, cu o plastică a corpului excelentă şi disponibilităţi multiple în schimbarea registrelor dramatice.

Şi Roland se recomandă ca un talent format. E admirabil că ei funcţionează acum într-un program alternativ care complineşte tabloul teatral general, dar pentru cariera lor, pentru înzestrarea lor nativă e puţin. E puţin şi pentru beneficiul pe care l-ar avea publicul văzându-i, de pildă, pe scena mare a Comediei, mai ales că mulţi continuă să creadă că o generaţie de actori care să-i înlocuiască pe greii de odinioară întârzie să apară. Ea a apărut. Noi trebuie să o vedem şi să o promovăm.