INTERVIU Teodor Corban, actor: „După facultate, am avut hoarda de la Securitate după mine“

INTERVIU Teodor Corban, actor: „După facultate, am avut hoarda de la Securitate după mine“

Actorul Teodor Corban, la Festivalul de Film de la Berlin FOTO Florin Ghioca

Teodor Corban (58 de ani) vorbeşte despre anii mai puţin norocoşi de după studenţie, când, din cauza restricţiilor impuse de statul comunist şi datorită caracterului său de fier în faţa acestora, i s-au închis mai multe uşi, dar şi despre ascensiunea sa „lentă“, însă triumfătoare, din filmul românesc.

Ştiri pe aceeaşi temă

Teodor Corban mărturiseşte că s-a mişcat mai greu decât alţii. Dar o spune având conştiinţa omului echilibrat, care nu are neapărat regrete, pentru că, până la urmă, roadele au tot apărut. Teodor Corban a debutat ca actor în teatru imediat după studenţie şi a rămas pe scena sa preferată, la care visa încă de mic: cea a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. A avut zeci, poate sute de roluri în piese de teatru până când a apărut, în rol principal, şi în primul său lungmetraj, filmul „A fost sau n-a fost“, în regia lui Corneliu Porumboiu, dublu-premiat la Festivalul de la Cannes, în 2006. Iar anul trecut, Teodor Corban a interpretat rolul principal, un zapciu, în filmul „Aferim!“, premiat în februarie cu Ursul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul de Film de la Berlin. La Cannes, a revenit, anul acesta, pentru filmul „Un etaj mai jos“, în care, din nou!, joacă rolul principal. Pentru suita asta de întâmplări, Teodor Corban are explicaţia care-l caracterizează cel mai bine: dacă ar fi să se compare cu cireşele, care se coc în mai şi în iunie, el ar putea fi un fruct care ajunge să se pârguiescă abia în octombrie.

„Weekend Adevărul“: Cum arăta Iaşiul, oraşul în care aţi copilărit, în anii ’60, domnule Corban?
Teodor Corban: Oraşul era mult mai mic, fără blocuri, lumea era civilizată şi curat îmbrăcată, stilată. Pe atunci, Iaşiul era încă populat de orăşenii autentici, „adevăraţii ieşeni“, dacă vreţi. În zona în care locuiau părinţii mei erau mulţi evrei. Ştiu că într-o parte a casei mele aveam sinagoga, iar în cealaltă, hahamul (n.r. – persoana care sacrifică păsări şi vite la evrei). Îmi făcusem mulţi prieteni de joacă evrei, cu care am crescut într-o comuniune plăcută şi interesantă, fără să ne intereseze de ce ei au o altă biserică decât a noastră. Când era Paştele lor, mergeam cu ei la sinagogă, când aveam noi vreo sărbătoare ortodoxă, îi momeam cu obiceiurile noastre. 

Erau înstăriţi părinţii dumneavoastră?
Nici vorbă. Ai mei locuiau cu chirie tot la nişte evrei. Până să vină comunismul, bunicul din partea mamei era podgorean, avea câteva hectare de vii. Când i-au luat comuniştii pământurile şi toate bunurile, după două săptămâni a murit de supărare. El fusese şi un copil orfan şi-l luase cineva să aibă grijă de el, băiat de curte, ca să muncească şi să-şi agonisească mâncarea şi bunurile. A muncit toată viaţa până când şi-a întemeiat o familie şi şi-a cumpărat pământul, ca să vină comuniştii şi să-i ia tot. De unde până mai ieri era moşier, acum nu mai avea nimic.

„«Element» negativ, tulbure şi social“

Iar mama a fost considerată fată de chiabur. Au fost şi alte persecutări în familie?
Mama n-a avut voie să facă şcoala superioară din cauza asta. În casă, părinţii vorbeau în şoaptă şi mama, printre lacrimi, mă ruga să nu spun nimic pe-afară. Aşa că am crescut în teroarea asta şi în influenţa stalinistă, care încă mai plutea în aer după moartea lui Stalin. Mai târziu, am fost şi eu urmărit de Securitate. Deci, sunt un moştenitor bun în sensul acesta (râde).

Diferitele pasiuni neîmplinite ale tânărului Teodor Corban Foto Arhivă personală Teodor Corban

Dar cu dumneavoastră ce au avut? Tot pentru că aveaţi origini nesănătoase?
S-a întâmplat mult mai târziu, după ce am terminat facultatea. În 1985, am fost actor la Teatrul  „V. I. Popa“ din Bârlad şi mi s-a propus să intru membru de partid. Era ca o regulă: autorităţile aveau în plan să atragă cât mai mulţi tineri absolvenţi în partid. Or, eu nici nu voiam să aud. Printr-o confuzie au crezut că vreau, dar de fapt i-am refuzat. Şi au început să-mi tot pună întrebări: cine sunt eu şi interesele cui le reprezint în ţara asta. Mie mi s-au înmuiat picioarele când m-au luat aşa tare. Am avut noroc că directorul teatrului de atunci m-a apărat şi m-au lăsat în pace. M-a salvat temporar, dar s-au răzbunat. De atunci, am avut hoarda de la Securitate după mine.

„N-am structură de Crist“

Vă urmăreau? Aveaţi probleme la teatru?
După ce am jucat o vreme la Bârlad, m-am dus la Constanţa, unde am luat concursul cu nota 10 şi cu aplauze din partea comisiei de acolo. După două săptămâni am fost sunat la Iaşi să-mi spună că nu mi s-a aprobat la Minister concursul. „Păi, cum, de ce?“, am întrebat. „Păi, nici noi nu ştim, că nu ni s-a mai întâmplat“, îmi răspundeau ei. Am aflat că sunt un „element“ negativ, tulbure şi antisocial. Apoi am făcut legătura cu teribilismul meu de la Bârlad de a nu mă face membru de partid. M-au vizitat şi acasă, la Iaşi, prin vecini, să afle cu ce m-am ocupat în tinereţe. Câţiva ani buni, până la Revoluţie, m-au încurcat foarte tare persecuţiile, pentru că atunci când băteam la o uşă, nu mi se deschidea sau, dacă era deschisă, mi se închidea în nas. Nu înţelegeam de ce am ghinionul ăsta.

Nu aţi fost curios să vă verificaţi dosarul la CNSAS?
Nu m-am dus să aflu cine m-a turnat, pentru că sunt răzbunător. N-am structură de Crist, să pup şi celălalt obraz. Cred că mi-aş face dreptate singur pentru că statul ăsta n-o face. N-a existat un proces al comunismului şi, chiar dacă eu am fost un oropsit, nu m-am dus să cer ceva pentru că mi-au persecutat familia. Am preferat totuşi să nu mă gândesc nici prea mult la delatorii mei, pentru că lucrurile astea mă înveninează.

Ce restricţii v-au afectat cel mai tare din perioada comunistă?
Mai mult decât foamea, turnătoria sau frigul din perioada comunistă, n-am suportat duplicitatea. Faptul că, deşi toţi gândeau ca mine şi ştiau ce se întâmplă  în ţara asta, la nivel oficial, se comportau diferit. Până şi mama mea era la fel. Ea a fost primul profesor de duplicitate din viaţă, fără voia ei, desigur. O făcea ca să mă protejeze.

„Mi-am dorit să devin pictor de biserici“

Cum a fost intrarea la şcoală? Ce vă plăcea în mod deosebit?
Eram un elev mediocru şi lent. De fapt, cam tot ce am realizat în viaţă, s-a petrecut lent, iar majoritatea lucrurilor bune au apărut mai târziu decât la alţii. Cam cum e la copaci – sunt cireşe de mai, de iunie, la mine sunt cireşe de octombrie, eventual. De exemplu, am fost ultimul din clasă care a învăţat să citească. Vă dau un exemplu de cât de Bulă eram la început de orice. Prin clasa I, mama a fost chemată la şcoală de mai multe ori, însă abia târziu a venit, când a găsit carnetul meu de note pe care îl tot ascundeam de ea. Învăţătoarea i-a zis: „Doamnă, băiatul e ultimul din clasă, nu ştie să citească“. Şi a început să muncească ea cu mine ca să învăţ. Citeam despărţit în silabe: „Ma-ma“. „Bun, acum, leagă-le“, îmi zicea ea. Şi eu îi răspundeam: „Tata!“. Şi-mi dădea câte una după cap! Prin clasa a doua-a treia am devenit un cititor bun. Într-o zi, i-am citit mamei poezia „El Zorab“ (n.r. – de George Coşbuc) şi a plâns. A aflat şi învăţătoarea că mă pricep să recit şi m-a pus să citesc poezia şi-n clasă. Citeam „El Zorab“ şi toţi plângeau în urma mea (râde). Nu ştiu exact ce-i sensibiliza, cred că eram atent la sensuri şi mă implicam emoţional când era un moment mai tensionat. De altfel, privind restrospectiv, ăsta a fost şi primul semnal că eu o să fac actorie: atunci când am învăţat să citesc.

„Mă fascina ideea să stau într-o mănăstire“

Dar v-a tentat de mic actoria? Mergeaţi la cercuri de teatru pentru copii?
Nici vorbă. Eu am fost foarte pasionat de pictură, care, de altfel, a fost prima opţiune de a face ceva în viaţă. Cumva, am şi astăzi un regret că n-am făcut-o.

Vă plăcea să pictaţi? Ce?
În şcoala generală, profesorul meu de desen era un sculptor cunoscut în Iaşi.  Când ne dădea să facem o temă pentru acasă vreo lucrare importantă, eu aduceam 10. Îmi plăcea să desenez. El mi le lua pe toate din blocul de desen şi făcea expoziţii la Şcoala de Arte. Era şi acolo profesor. Şi m-a tot îndemnat să fac arte plastice, dar n-am urmat. Mi-am dorit să devin pictor de biserici.

Teodor Corban este actor la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi din 1989 Foto: TNI

De ce tocmai pictură de biserici?
În familie, am un văr care e înzestrat cu asta. La un moment dat, când aveam vreo 14-15 ani, eram la un pas să mergem să pictăm o biserică într-o vară, ca să mai facem bani. Urma să fiu discipolul lui. Mă încânta foarte mult ideea de a sta izolat într-o mănăstire departe, să pictez, mai ales că mă fascina iconografia biblică. Începusem să citesc şi să învăţ lucruri despre iconografie şi din Biblie pe care nu le ştiam. Devenise cumva domeniul pe care începeam să-l explorez, era un drum care se deschidea frumos, dar care a rămas neexplorat.

Capcana laboratorului de chimie

Şi din ce cauză n-aţi continuat?
Era perioada anilor odioşi şi n-aveam un sfetnic bun. Singurul meu sfătuitor era mama, care purta tuşele tinereţii sale pierdute, când şi-ar fi dorit să se facă medic şi i s-au închis uşile în nas, iar acum sufla în iaurt. Iar eu eram iaurtul. Când a aflat că vreau să fac pictură, a spus că n-o să acced mai sus de şcoala de pictură şi că o să fiu cel mult zugrav. Eram descurajat. „Ia spune-mi, ce-ţi mai place ţie la şcoală?“„Păi, româna, istoria.“ „Nu, nu, ceva serios.“ „Păi, chimia...“, am răspuns, şi asta pentru că-mi plăcea în laborator. Aşa că m-am dus la liceul de chimie doar din acest motiv. S-a dovedit o mare greşeală, pentru că am ajuns într-un liceu industrial de chimie, la secţia maşini-unelte şi utilaje. Până la urmă, am învăţat lăcătuşerie, să lucrez cu strungul, să bat nitul şi să sudez. N-aveam nicio treabă cu experienţele fulminante şi colorate din laborator.

V-a afectat perioada de la liceul de chimie?
M-a afectat pentru că am devenit un tip şmecher, am început să mint, să fiu chiulangiu, pentru că voiam să fug de la orele care nu-mi plăceau. Majoritatea profesorilor care ne predau nu erau cadre didactice, erau ingineri din fabrici care ne predau. Era o atmosferă rece, cazonă, de uzină. Nu mă încadram deloc în locul acela.

„Beatleşii au sfărâmat ideologia staliniştilor“

Ce remedii găseaţi împotriva atmosferei  cazonă de la liceu de care vorbiţi?
Citeam mult. Şi mă duceam la film. Dimineaţa, la matineu, se proiectau filme ruseşti, poloneze, ungureşti – în general din ţările din blocul comunist. Erau filme senzaţionale, de care eu habar n-aveam! Nu ştiam cine e Vasili Şuşkin, habar n-aveam de şcoala de film cehă, de regizori polonezi importanţi. Mă duceam înnebunit la colegi şi le spuneam că am văzut un film extraordinar. „De care? American?“ „Nu, rusesc!“ „Du-te, mă, dracului, cu filmele tale ruseşti. Nişte prostii!“Sigur că nu tot ce era la cinema era bun, dar, cumva, mi-am făcut ucenicia pentru ce avea să urmeze în viaţa mea atunci. Însă normalitatea o găseam mai ales în muzică, unde mesajele se transmiteau cel mai repede. Păi, când au apărut Beatleşii, parcă s-a crăpat totul în ţara asta. Parcă au sfărâmat ideologia pe care staliniştii încercaseră să o bage în mintea românilor. Auzeai mesajul din Marea Britanie şi vedeai blugii – asta era viaţa.

În adolescenţă, Teodor Corban era un mare fan Jimi Hendrix Foto Arhivă personală Teodor Corban

Încercaţi să vă împotriviţi sistemului în vreun fel? Vreo urmă de disidenţă, cum erau considerate, de pildă, pletele.
A, asta era obligatoriu pentru noi, tinerii. Dacă nu făceai parte din „flower-power“-ul românesc, cu pantaloni evazaţi şi plete, nu contai. Ţin minte că eu obişnuiam să fac nişte ecusoane din plastic, cu o agrafă lipită pe spate, pe care le puteai agăţa în piept. Şi pe ecusonul ăla pictam figura lui Jimi Hendrix. Sau făceam veioze din cioate de lemn, felicitări unicat de 8 martie şi de Revelion. Şi le vindeam ca să am bani să mă duc la film. Ascultam cu greu, ca toată lumea, Europa Liberă. Legam cu vărul meu o sârmă de calorifer ca să amplifice sunetul, pe care oricum reuşeai să-l auzi vreo 15-20 de secunde că se întrerupea. Ţin minte că, odată, am trimis o scrisoare la Europa Liberă în care ceream să-mi trimită şi mie nişte discuri cu Creedence Clearwater Revival. N-am primit răspuns niciodată. „Ce e, mă, şi cu dobitocul ăsta?“, s-or fi mirat şi ei, mai ales că eu am pus şi expeditorul pe spate că eram un băiat corect. (râde)

„Îmi plăcea actoria pentru că puteam chiuli de la şcoală“

Cum v-aţi aproiat până la urmă de actorie?
De-a lungul timpului, au fost mai multe semnale. Mi-amintesc că, prin clasa a IX-a am fost într-o tabără cu clasa şi, la cabana unde eram noi cazaţi, a apărut Mihai Mereuţă, un actor de la Teatrul Bulandra, foarte cunoscut pe atunci. Şi imediat organizatorii de acolo au zis: „Vai, dar să facem o serată de poezie, cu concursuri pentru copii“. De unde să ştim noi poezii? Cabana avea, chipurile, o bibliotecă, aşa că ne-am dus noi să vedem ce găsim. Am dat peste Eugen Jebeleanu, care avea poezii despre masacrele de la Nagasaki şi Hiroshima, cu cadavre, păr ars şi cu bombe atomice. Mie mi-a plăcut, că traversam şi o perioadă mai întunecată. M-am dus prin pădure şi am urlat-o printre brazi, să văd cum să pun accentele, să sune mai interesant. Culmea e că am luat premiul I, cu felicitările lui Mihai Mereuţă. Dar eu de ce mă înscrisesem, de fapt, în concurs? Organizatorii au zis că ne ofereau şi premii, iar eu nu prea aveam bani. Surpriza a fost să primesc o cutie cu rahat şi un borcan de dulceaţă!

„Eşti bun! Ragi bine!“

 

A învăţat teatru de la Bibanu'

Numele: Teodor Corban
Data şi locul naşterii:
28 aprilie 1957, Iaşi
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera: 
- A absolvit liceul la Iaşi, însă s-a făcut mai remarcat la Şcoala Populară de Artă şi, ulterior, ca elev al magistrului Dem Rădulescu, la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1985.
- În perioada 1985-1989, a jucat pe scena Teatrului „V.I. Popa“ din Bârlad şi apoi pe scena Teatrului Dramatic din Constanţa.
- Din 1989, e angajat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi.
- În film, a fost descoperit de Corneliu Porumboiu, în scurtmetrajul „Călătorie la oraş“ (2003), însă a făcut roluri memorabile şi în „Gherghina şi soarele“,
„California dreamin’“, „Lombarzilor 8“, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, „Amintiri din Epoca de Aur“, „Francesca“, „După dealuri“ şi „Poziţia copilului“.
- În 2006, a fost prezent la Cannes cu filmul „A fost sau n-a fost“, în regia lui Corneliu Porumboiu, care a câştigat trofeul Camera d’Or şi premiul „Label Europa Cinema“. Pentru rolul său (Virgil Jderescu), a primit premiul special la Festivalul de la Cottbus, Germania.
- Anul acesta filmul „Aferim!“, de Radu Jude, in care joacă rolul principal, a câştigat Ursul de Argint pentru cea mai bună regie.
Locuieşte în: Iaşi.

Aveaţi talent, pesemne, însă neexersat.
Da, tot aşa, la şcoală, pentru că nu mă încadram deloc în mediul acela, de fiecare dată când apărea cineva care căuta vreun voluntar să caute nişte steaguri pentru manifestările cu odele pentru tovarăşul iubit, eu săream primul. Chiuleam cât puteam. Şi într-o zi am mai dus un steag, în alta un coleg n-a mai putut să recite nişte versuri şi am încercat să le zbier eu. Au zis: „Eşti bun! Ragi bine!“, şi uite aşa am fost descoperit că pot fi şi actor. A început să-mi placă actoria că puteam chiuli de la orele nesuferite de la şcoală.

Cum a fost la admitere?
Primele două dăţi n-am intrat. Eu m-am dus nepregătit, cu un repertoriu construit după mintea mea nepricepută. Am picat şi pentru că eu eram inhibat de Bucureşti. N-am putut să mă concentrez la ce aveam de făcut la concurs pentru că mi se păreau toţi tinerii de acolo îngâmfaţi. Discutau între ei (imită un ton afectat): „Uite, mă, ieri m-am văzut cu Olga“. „Care Olga?“ „Tudorache.“ „Şi după-aia
m-am dus la o bere cu Florinel.“„Care Florinel?“ „Piersic.“ „A, şi apoi m-am mai văzut şi cu Tania“  „Care Tania?“ „Cotescu, dragă.“ Eu mă făceam tot mai mic la fiecare nume pronunţat. Nici nu mai conta dacă făceau mişto.

Aţi reuşit să intraţi a treia oară, la clasa lui Dem Rădulescu. Cum era ca profesor?
Dem nu era cel mai vesel om în timpul liber, aşa cum oamenii îl ştiau din filme. La ore, însă, pentru că pedagogia lui se baza mult pe oferit tot felul de exemple, găsea mereu o sevă comică în orice. Îi plăcea să se joace. Dem Rădulescu avea ce au actorii de geniu – copilul din ei încă neînţărcat, ca să zic aşa. Aşa era şi copilul din el, cu multă imaginaţie. Prin contaminare, am învăţat şi noi lucruri grozave. Modul lui de a privi şi de a analiza situaţiile mi-a folosit mult mai târziu. În primii ani de meserie, îmi aminteam de multe dintre exemplele lui. Poate pe moment erau comice şi picam pe jos de râs, însă ecourile şi sensurile la care voia să facă apel s-au trezit peste ani de zile.

Nu era periculos, ca actor, să ajungi să-l imiţi?
Tocmai de aceea mulţi îl contestau că ar fi un bun profesor. Pentru că gesturile lui, felul în care se uita, te invitau să-l imiţi. Ceea ce se şi întâmpla pentru că studenţii lui erau numiţi „bibănei“. Felul în care se miră actorul – care era verbul său preferat, şi parcă-l vedeai pe el cum belea ochii ăia mici şi rotunzi –,  de a merge, inflexiunile glasului erau, de multe ori, ca ale lui. Şi fetele făceau ca Bibanu’. Spre norocul nostru, n-am ajuns „bibănei“. La început, am fost sub influenţa lui, până când materiile noastre cenuşii au început să funcţioneze, am reuşit să scăpăm de imaginea mitologică a lui Dem Rădulescu şi să devenim noi înşine.    

„Am făcut un an şi jumătate de «pârnaie»!“
„În perioada până să intru la teatru, am făcut, vreme de un an şi cinci luni armata, la Buzău. Un an şi jumătate de pârnaie! În armată mi-am desăvârşit felul de a minţi, ca să supravieţuiesc. Trebuia să-i păcăleşti, pentru că oricum eram mai inteligent decât ei, şi nu pentru că aş fi avut un IQ mare, ci pentru că ei erau jos. Aveam caporali care erau văcari sau tractorişti. Acolo, nu regulamentul militar era neapărat cel mai dificil, ci excesele care depăşeau limitele lui, şi care se întâmplau după-amiaza sau seara, când lipseau cadrele superioare. Şefii ăştia mici care-şi făceau de lucru cu tine. Aşa că trebuia să înveţi să fentezi armata. Aşa că am făcut actorie. Am pus un act din «O scrisoare pierdută» cu Zoe, pe care o juca un băiat travestit. Şi nu întâmplător am pus un băiat anume − el era homosexual şi pe atunci nici să nu auzi de aşa ceva! Or, el era fericit să-şi pună perucă, să se rujeze şi să fie Zoe. Am luat premii naţionale cu echipa de teatru de la unitatea militară. Alteori, le mai compuneam scrisori iubitelor unor colegilor. Ţin minte că eu eram sub influenţa lui Fănuş Neagu şi-i scriam identic tot felul de scrisori actualei soţii. Nevastă-mea, că ne făceam tot felul de poante, mi-a trimis o scrisoare în formă de spirală. Începea din mijloc şi se termina departe, la capătul foii. O galaxie enormă. Mă tot chinuiam eu s-o rotesc, ca pe un volan în mână. Şi unul mi-a zis: «Băi, băgă-i un bold în mijloc, pune-o pe vestiar şi învârte de ea ca s-o citeşti!».  Şi le-a plăcut şi lor ideea, aşa că au început colegii să îmi ceară să le scriu şi iubitelor lor «spirale»“, îşi aminteşte actorul.

În casa Securităţii, la propriu

După studenţie, aţi fost repartizat la Bârlad, apoi la Constanţa, dar aţi revenit la Iaşi. Nu v-a tentat Bucureştiul?
Nu, din aceleaşi motive – mă inhiba şi mă oboseşte Bucureştiul. Am avut o şansă după ’90, dar am refuzat. La Iaşi am revenit ca să pot să-mi iau un apartament, pentru că, la Constanţa, eram văzut ca un element împotriva regimului şi nu-mi dădeau casă. Dar am reuşit abia după Revoluţie. Ca o ironie a sorţii e că am luat apartamentul unuia de la Securitate. Erau nişte apartamente prin centru, despre care se spunea că au fost spaţii de ascultare şi cuiburi de arme. Imediat au vrut să mi-l dea. Acuma, e posibil să fi fost nişte cabluri multe prin casă, pentru că, între parchet şi perete, erau nişte spaţii goale... (râde)

Pe platourile de filmare a filmului „Aferim!“, în care Teodor Corban interpretează rolul principal din, pe zapciul Constandin Foto Arhivă personală Teodor Corban

Dar Revoluţia unde v-a prins?
Eram la coadă la ciocolată pentru pomul de iarnă. Mi-amintesc că apăruse zvonul că vin câteva elicoptere cu terorişti la Iaşi, că o să otrăvească fântânile. Ieşise unul în izmene la un balcon, urlând că a auzit la radio că elicopterele sunt pe la Bucium, la vreo 5 kilometri distanţă de Iaşi. Imediat s-au împrăştiat oamenii şi am mai răms vreo trei. Eu nu credeam, mai ales că era ceva ciudat la moşul ăla, care avea părul vâlvoi şi părea buhăit. N-au venit teroriştii, am luat ciocolată şi am avut un Crăciun liniştit. Am dansat pe străzi de fericire. dupa-aia.

Cum aţi trăit primele momente de libertate de după ’89?
Am avut posibilitatea să emigrez în Franţa, să urmez nişte cursuri la Sorbona, în domeniul meu. Dar am zis că tocmai acum, când ţara mea e liberă, eu n-am cum să plec. Eu îmi iubesc ţara! Am regretat, pentru că nu s-a schimbat nimic. S-au schimbat doar cadrele şi acum e o struţo-cămilă.

La Berlinală: „Dacă aveam o cărămidă cu mine, dădeam cu ea în piept că sunt român“

De ceva timp, v-aţi mutat la ţară. Nu vă mai plăcea Iaşiul?
Chiar dacă în Iaşi nu e aşa un vacarm, m-am mutat pentru că nu-mi mai plăcea statul la bloc, care simţeam că mă plafonează, mă înregimentează. Parcă eram deja ca un mort pus într-o criptă, la etajul cutare, apartamentul cutare. Şi mereu mi-am dorit să am curte, să am copaci, să văd verde. N-am însă curte, că n-am garduri, dar e verde peste tot.

Şi animale aveţi? Cal? Mai ales că aveţi o istorie recentă cu călăria.
Unul dintre motivele pentru care m-am mutat aşa izolat de oameni este şi că vrem să creştem doi-trei cai. Fiul meu a făcut hipism şi ne gândeam să facem şi o mică afacere din asta. Abia acum, după experienţa din filmul „Aferim!“, am început să înţeleg mai bine caii, de care mie mi-era frică. Cu atât mai mult cu cât era destul de dificil, la 57 de ani ai mei, să mă apuc de călărie.

„Vezi că te vrea neapărat regizorul“

Dar aţi avut iniţial vreo reticenţă să acceptaţi rolul tocmai pentru că nu ştiaţi să călăriţi?
Au insistat cei de la casting mai multă vreme să merg şi nu m-am dus, iar motivul principal era că nu ştiam să călăresc. Am văzut în scenariu că personajul Constandin, cam 80% din film e mai mult călare. Cei de la casting te sună şi-ţi zic: „Vezi că te vrea neapărat regizorul“, dar de multe ori nu e adevărat, pentru că ei au o normă de actori pe care trebuie să-i bifeze. I-am bănuit de nesinceritate, dar, spre ruşinea mea, ei erau sinceri. Până la urmă, a sunat regizorul: „Vezi? Eşti bun! Dacă veneai acum trei luni, nu mai făceam alte trei luni de casting cu alţi actori. Mi-ai mâncat viaţa şi banii!“. Ne-am înţeles bine. M-a luat tare din prima şi aşa a ţinut-o  tot filmul. (râde)

În rolul lui prezentatorului Virgil Jderescu, din filmul „A fost sau n-a fost“, în regia lui Corneliu Porumboiu

Spuneaţi că lucrurile s-au petrecut mai lent în viaţa dumneavoastră. Şi debutul în cinema a fost relativ târziu. De ce?
Eu nu sunt un tip băgăreţ. Până acum ceva timp, pentru mine asta era un soi de laudă. Aşa am fost educat, într-un sistem de gândire moldav: să nu te bagi în faţă, că, dacă ai valoare, vei fi remarcat. Nu mi-a priit întotdeauna, dimpotrivă a fost o frână. Şi am mers pe principiul că dacă sunt bun, voi fi remarcat. Eu oi fi fost bun, dar nu m-a remarcat nimeni! Noroc că a riscat cu mine, la un moment dat, Corneliu Porumboiu, cu un scurtmetraj, şi de atunci m-a mai văzut lumea. Apoi, la vreun an şi ceva, mi-a propus rolul din „A fost sau n-a fost“. Eram uluit. Ţin minte că eram la volan şi am tras repede pe dreapta. Când primeşti telefon ca un regizor să-ţi spună despre un rol principal într-un film, intri în oameni, în maşini! După aceea, am citit scenariul, care m-a topit de plăcere.

„Străinii iubesc de mor filmul românesc“

Cum a fost prima dată la Cannes?
Păi, mă inhibă Bucureştiul şi nu mă înhiba Cannes?! Aveam emoţiile unui provicial. Mă simţeam aparţinător al unei naţii de categoria a II-a, pentru că s-a şi dorit să fim aşa. Mi s-a întâmplat des în străinătate să prefer să spun că sunt polonez sau rus pentru că, dacă ziceam că vin din România, eram privit şi tratat prost. Mi-a trecut inhibarea asta de jenă odată cu Festivalul de la Berlin, de anul acesta. Dacă aveam o cărămidă, dădeam cu ea în piept că sunt român. Şi nu am început să mă simt mândru de mine neapărat sau de film, ci de faptul că străinii iubesc de mor cinematografia românească. Aşa cum nu înţeleg de ce la noi nu există spectatori. E absurd! Cred că Eugen Ionescu s-ar zgâria pe faţă să vadă starea asta de fapt: să fii pe culmile cinematografiei din estul Europei şi în ţară să n-ai cinematografe şi public. E delicios!

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările