Teatru online. De două ori despre trista poveste a lui Romeo şi a Julietei sale

Comentez azi două spectacole cu una dintre cele mai celebre piese shakespeareane-“Romeo şi Julieta“. Primul de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, cel de-al doilea de la Teatrul Naţional ‘’Marin Sorescu ‘’ din Craiova

1. Montague şi Capulet, trimişi „la meserie”

De vreme ce nimeni nu mai pune demult la îndoială realitatea aserţiunii  potrivit căreia Shakespeare ar fi un autor de gumilastic, nimic nu ar mai trebui nici să ne mire, nici să ne şocheze atunci când îi vedem piesele montate pe scenă.

Aşa că, dacă în urmă cu vreo trei nu eram deloc revoltaţi, ba dimpotrivă, atunci când ne era dat să observăm că marele Oskar Korsunovas plasa povestea conflictelor veroneze ca şi tragedia lui Romeo şi a Julietei sale într-o bucătărie, acolo unde feluriţi membri ai familiilor Capulet şi Montague îşi disputau supremaţia acoperiţi fiind de valuri de făină, de ce nu i-ar fi permis oare tânărului regizor clujean Tudor Lucanu să mute acum conflictul într-o croitorie?

Odată permisiunea dobândită mergem încrezători şi mai departe, recunoscând îndată dreptul inalienabil al scenografei Alina Herescu de a crea o seamă de costume cel puţin curioase. Care mai de care mai originale, mai fistichii, aş spune , recordul absolut fiind deţinut, după părerea mea, de cele cu care e înzestrată Doica. Altminteri excelent jucată de Anca Hanu.  Însoţită peste tot de tânărul Peter (Cristian Rigman), având şi el veşminte stranii. Nu că cele purtate de Romeo, de Mercutio, de Tybalt  (costume pesemne cvasi-orientale, nu franţuzeşti cum zice textul, ci mai curând din lumea legendelor bretone) nu ar deborda la rându-le de excese de originalitate. Sau de ce nu ni s-ar părea cum nu se poate mai normal ca, în locul unor uzate spade, să poată fi utilizate drept arme ale crimei  perechi-perechi de foarfece „babane”? Dat fiind contextul teatral despre care încerc acum eu să dau seamă, iată că îmi îngădui la rându-mi o mică, neacademică licenţă de exprimare.

Sperând că ea mi-a fost şi mie pour une fois deja iertată, observ detaliul în conformitate cu care „găselniţa” ca moartea fiecărui personaj e marcată prin sfâşierea unor manechine. Probabil pentru a fi şi în acest mod subliniată intruziunea fatalităţii. Înţeleasă ca formă înnoită de funcţionare a „marelui mecanism”, însă şi ea voit făcută să fie altfel. Care se decontează şi se aude ca atare şi în spaţiul sonor al spectacolului . Spaţiu sonor la a cărui precizare capătă o contribuţie demnă de subliniat muzica datorată lui Şerban Nichifor.

Cred însă că nu aceste strategii  de modernizare, pe alocuri agresive, alteori gratuite sau numai pur, dacă nu cumva chiar de-a dreptul naiv formale, făcute să-ţi ia ochiul şi cu asta- basta, ar funcţiona asemenea unor  puncte de rezistenţă solide al căror rost ar fi acela de a valida ferm artisticeşte montarea clujeană. Cu atât mai mult cu cât pot fi lesne detectabile indicii că aceste „dezvoltări originale” sunt ori nedesăvârşite, ori nu foarte coerente, ori chiar amestecate  cu rezolvări dintre cele mai tradiţionale. Observându-se lesne şi că inovaţiile sunt uneori „trădate” de recursul la o traducere care, deşi adaptată zdravăn de Tudor Lucanu, tot învechită pare, orice ai face.

Începutul spectacolului induce impresia că vechea dispută dintre membrii celor două familii veroneze nu mai e una chiar de foarte mare actualitate. E, cum se zice azi, un conflict „îngheţat”. Şi nici Capulet (Ovidiu Crişan), nici vehementul, categoricul Escalus (Cătălin Herlo) nu încurajează nicidecum vreo încercare de reactivare. Mai izbucnesc, e drept, din când în când, dispute, îndeosebi din voia, din acţiunea, din provocările lui Tybalt (Ionuţ Caras), însă ordinele şefilor celor două familii şi ale soţiilor lor (Angelica Nicoară, respectiv Irina Wintze) sunt clare. Iar încălcarea lor aduce cu sine reacţii vehemente şi pedepse drastice. Nici protagoniştii viitoarelor tragedii nu fac la început proba că ar fi pradă unor energii războinice gata să dea în clocot. Iată, Mercutio (Sorin Leoveanu) e un discoureur, un filosof, manifestându-se la fel de romantic, de melancolic, de în prada unui mal du siècle, precum Hamlet înainte de a fi luat decizia de a răzbuna moartea bătrânului Hamlet. Iar Romeo (Matei Rotaru) e trist, copilăros şi languros, amintind prin toate de Leonce din piesa lui Georg Büchner. Un Leonce avant la lettre pe care în van încearcă „bufonul” Benvolio (Radu Lărgeanu) să-l distreze de vreme ce iubirea lui pentru Rosalina (Diana Buluga) e neîmpărtăşită şi refuzată categoric de aceasta.

De aici, din acest refuz porneşte totul. Căci nefericirea, tragedia, moartea, doliul îşi găsesc originea în aparent izbăvitoarea întâlnire dintre Romeo şi frumoasa Julietă (Sînziana Tarţa). Semn clar că avea mare dreptate Haig Acterian atunci când scria că acţiunea din piesă e consecinţa stării sufleteşti a lui Romeo. Marcată de pofta de iubire. Un adevăr pe care nici montarea de acum nu îl contrazice. Nici nu ar avea, de altfel, cum s-o facă. Că nu se ajunge ori nu se vrea a se ajunge la situaţia în care spectacolul să dobândească forma „unei stări de sonet dramatizată” e cu totul altă socoteală. Nu foarte chibzuită, nici foarte inspirată şi  nici tocmai avantajoasă, după părerea mea. Aceasta însemnând că montării parcă-i lipseşte ceea ce acelaşi Haig Acterian numea „poezia stranie a clipei dramatice”. Pe care, fără doar şi poate ar fi putut-o juca şi Sânziana Tarţa, şi Matei Rotaru şi care, odată adoptată i-ar fi creat mai mult spaţiu de manifestare şi părintelui Lorenzo (Cornel Răileanu). Mult mai vizibili putând să fie şi Balthasar ( Miron Maxim), dar şi Abraham (Ruslan Bârlea).

Tudor Lucanu pare înclinat să favorizeze „virulenţa acţiunii”, nu atât starea. O virulenţă de a cărei concretizare e responsabil nu doar Tybalt, ci şi mai antipaticul ca oricând Paris (Adrian Cucu).

Dincolo de toate, e evidentă bucuria jocului actorilor clujeni. Satisfacţia de a juca povestea Julietei şi a lui Romeo. Vremea profunzimilor va veni, probabil, cu o ocazie viitoare.          

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- ROMEO ŞI JULIETA de William Shakespeare

Traducerea: Virgil Teodorescu şi Şt. O. Iosif

 Adaptare de: Tudor Lucanu

Regia: Tudor Lucanu

Scenografia: Alina Herescu

 Muzica: Şerban Ursachi

 Coregrafia: Vava Ştefănescu

 Cu: Sânziana Tarţa, Matei Rotaru, Anca Hanu, Cornel Răileanu, Sorin Leoveanu, Ionuţ Caras, Adrian Cucu, Radu Lărgeanu, Ovidiu Crişan, Angelica Nicoară, Irina Wintze, Cătălin Herlo, Cristian Rigman, Miron Maxim, Diana Buluga, Ruslan Bârlea

 Data difuzării online: 22 aprilie 2020

2. În zona marilor rezerve

Despre spectacolul cu piesa  Romeo şi Julieta de William Shakespeare de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova aveam, atunci când am ajuns să-l văd din motive de juriu UNITER, veşti contradictorii primite atât prin intermediul criticii  „instituţionalizate”, cât şi prin cel al cronicii „din vorbă-n vorbă”.

Admiraţiei necondiţionate i se opunea contestarea cât se poate de violentă. Nebunia topurilor de la sfârşit de an a amplificat confuzia. Sfatul meu e, de altminteri, fie să le citiţi cu maximă detaşare, fie să nu le acordaţi nici un fel de crezare. E drept, ele au cam dispărut în vremea din urmă. Noroc că profesia de critic de teatru e una „nesindicalizată” şi se face, atât cât se mai face, pe cont propriu. Aşa că am aşteptat să văd montarea, convins că munte cu munte se întâlneşte darămite critic cu spectacol, şi să-mi formez propria opinie. Care nu a fost nici atunci tocmai bună, în pofida faptului că directorul Teatrului craiovean, regizorul Mircea Cornişteanu, a investit foarte multă încredere în mai tânărul său coleg grec, Yiannis Paraskevopoulos, despre care, de altfel, avea cuvinte de apreciere şi Cătălina Buzoianu în cartea sa Mnemosina, bunica lui Orfeu. Nu mi-am prea schimbat opinia nici acum, când am revăzut spectacolul, cum spuneam, în versiunea online.

Nu am aderat şi nici acum nu ader la spectacolul craiovean, revăzut cu ocazia formulei de salvare a Festivalului Shakespeare,  mai întâi din cauza faptului că îi era total străină ideea de stil. Iar cum stilul e greu de imaginat în absenţa rigorii, e cât se poate de limpede că aceasta nu era tocmai prin preajmă. Si­gur e faptul că regizorul a nutrit dorinţa  de a construi un spectacol modern prin care contemporaneitatea să se regăsească în textul shakespearian. A vizualizat respectiva intenţie chiar de câteva ori, recurgând la formula teatrului în teatru, ori la discrete distanţări brechtiene. Nu suficient de apăsat şi nu cu recurenţa optimă pentru ca lucrurile să fie cu adevărat explicitate. Iar dacă modernitatea nu e infuzată substanţei montării, rămâne ca ea să fie exprimată prin elemente mai curând de suprafaţă. Adică prin veştmintele personajelor, prin „postmodernismul” jocului actoricesc, prin coperţile spectacolului. Dar, din nou, eroare. Modernitatea vizuală era flagrant contrazisă de ceea ce se rosteşte pe scenă. Traducerea lui Dan Amedeo Lăzărescu e una clasică, în versuri, şi intraa în coliziune cu agitaţia continuă de pe scenă. Ipoteza efectului contrapunctic cu funcţii estetice ce ar fi putut fi invocată întru apărarea montării mi se pare, mi s-a părut şi acum 15 ani mult prea binevoitoare şi nu se susţine prin argumente de ordin artistic. În plus, mai toţi actorii avea mari probleme cu rostirea versului clasic, nu păreau a fi chiar foarte familiarizaţi cu elementare reguli de prozodie, decupau neinteligibil, „după tipar”, fraza. Lucrul apare flagrant în cazul  Oanei Bineaţă, imprudent distribuită în rolul Julietei. Iar actriţa nu doar că fraza lamentabil, ci în plus se mai „remarca” şi printr-un firicel de voce care făcea ca multe dintre replicile pe care le rostea să fie greu perceptibile. Numai că cu prozodia avea atunci probleme şi Adrian Andone, altminteri un actor cu un  timbru plăcut şi apt pentru o rostire clară.

Ascultând şi străduindu-mă din răsputeri să pricep ce se rosteşte pe scenă, mi-am amintit că undeva, demult, Garabet Ibrăileanu, poate prea radical, scria că „Shakespeare, de altminteri, n-a avut niciodată noroc în româneşte şi nu va avea până ce un scriitor de talent, un poet liric, nu-şi va lua însărcinarea să-l traducă, şi să-l traducă în proză.” Nu împărtăşesc, fireşte, ideea cu nenorocul lui Shakespeare pe scenele româneşti, dar mă gândesc că în condiţiile în care şcolile superioare de teatru din România nu se sinchiseau şi nu se sinchisesc, iar azi încă şi mai flagrant, să-şi familiarizeze consistentele promoţii de actori cu tainele rostirii versului clasic iar teatrele doresc totuşi să monteze piese shakespeariene, probabil că nu e tocmai de lepădat soluţia recurgerii la traduceri în proză, cu condiţia exprimată tot de Ibrăileanu ca  respectivul traducător să nu fie silit  „ să renunţe la nici o imagine din original căci strălucirea şi puterea de evocare a imaginilor este jumătate din puterea de creaţiune al  celui mai mare poet al omenirii”.

Aşa după cum spuneam, era multă agitaţie pe scenă, în spectacol sunt, erau nenumărate scene de luptă, aşa că s-ar putea aprecia că spectacolul craiovean ar fi fost unul chiar dinamic. Nu a fost căci mereu intervenea câte un fir de nisip ce deregla turaţia motoarelor tocmai atunci când erai pe punctul de a crede că ele au început să funcţioneze în fine din plin. Nici apariţiile actoriceşti nu mi s-au părut suficient creionate. Valentin Mihali, Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc,Nataşa Raab, Monica Modreanu, Tudorel Petrescu, Angel Rababoc dădeau totuşi jocului lor suficientă consistenţă, în vreme ce mai tinerii (foarte tinerii) Mircea Tudosă, Emanuel Popescu, Dragoş Spahiu, Dragoş Măceşanu, Adela Minae, Cosmin Rădescu păreau interşanjabili.  Scena de canon dintre Romeo (pasabil, chiar bine jucat de Cătălin Băicuş) şi Mercutio (interpretat de Dragoş Măceşanu, la acea vreme debutant) era lucrată haotic, iar momentul balconului, cu Romeo pe scenă şi Julieta în faţa orgii de lumini mi s-a părut şi mi se pare şi acum iremediabil ratat, punând la mare caznă spectatorul.

Ideile bune pe care, probabil, le-a avut regizorul, apăreau deviate sau au rămas în mapa în care se află caietul de regie ce conţinea, probabil, „ghidul spectacolului” reprodus în caietul-program profesionist întocmit de azi dispărutul Patrel Berceanu. Dar inefabilul poveştii de dragoste a lui Romeo şi a Julietei sale, un inefabil ce depăşeşte epocile, era doar enunţat nu şi argumentat de spectacolul craiovean. Cocktailul muzical şi de nume cu care era asezonată reprezentaţia spre a sublinia ideea că dragostea surmontează spaţiul şi timpurile  însemna doar un argument subţirel, când nu cădea în derizoriu. Din păcate.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

ROMEO ŞI JULIETA de  William Shakespeare

Traducerea – Dan Amedeo Lăzărescu

Versiunea scenică – Mircea Cornişteanu

 Regia artistică- Yiannis Paraskevopoulos

Scenografia – Lia Dogaru

Mişcarea scenică – Florin Fieroiu

 Selecţia muzicală – Kosmas Efremides

 Cu – Cătălin Băicuş, Oana Bineaţă, Tudorel Petrescu, Monica Modreanu, Mircea Tudosă, Valentin Mihali, Cersasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, Nataşa Raab, Emanuel Popescu, Dragoş Spahiu, Adrian Andone, Adela Minae, Cosmin Rădescu, Dragoş Măceşanu, Angel Rababoc, Marian Politic

Data difuzării on line – 27 aprilie 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zâna-măseluţă.