Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Teatru on line. Spectacole de odinioară

0

Publicat: 13.07.2020 08:40

Ultima actualizare: 02.08.2022 21:46

Foto Remus Toderici

Astăzi, două cronici la spectacole revăzute online în cursul lunii iunie. Producţii ale Teatrului “Regina Maria ” din Oradea şi Teatrului German de Stat din Timişoara.

1.O readaptare

În relativ noua condiţie de freelancer în profesia de regizor, condiţie pe care a adoptat-o de prin anii 2014-2015, Radu-Alexandru Nica, altminteri profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca, şi-a continuat programul regizoral în configuraţia căruia un punct consistent e reprezentat de dorinţa de a explora şi de a conferi realitate scenică celor mai recente experienţe şi experimente din literatura dramatică universală.

Odată cu spectacolul cu piesa Cometa, montat pe scena Teatrului „Regina Maria” din Oradea în anul 2015, Radu-Alexandru Nica a revenit la spaţiul său literar predilect, cel de expresie germană, cu toate că semnatara textului pe nume Justine DelCorte e mai degrabă ceea ce s-ar chema un „cetăţean al lumii.” Spun aceasta fiindcă, deşi de naţionalitate germană, Justine DelCorte are, aşa după cum ne lasă să ghicim numele, origini hispanice, mai exact mexicane, combinate cu ascendenţe austriece, e prin naştere, dar nu numai, cetăţean al Lumii, al Cosmosului, înţelegând să tragă toate foloasele din această condiţie a ei.

Simptomatic pentru modul în care se definesc astăzi în Occident personalităţile scriitorilor de literatură dramatică e faptul că Justine delCorte a beneficiat de o formare profesională complexă şi variată. A studiat artele spectacolului sub diversele lor aspecte în felurite oraşe ale Lumii. Pentru actorie a preferat Berlinul şi New Yorkul, pentru producţia de film şi pentru regie a ales Hamburgul. A profesat ca actriţă de teatru încă de la vârsta de 19 ani, mai apoi a preferat industria filmului, numele său apărând pe genericele mai multor seriale de televiziune în dublă ipostază de interpretă, dar şi de scenaristă.

În scrisul pentru scenă pare să fi avut succes de vreme ce, după debutul din anul 2004 cu piesa Coşmarul fericirii, alte două texte purtând titlul Sex şi Cometa se bucură de căutare, chiar de o anumită celebritate. Ale căror resorturi şi explicaţii le –am putut cunoaşte şi noi, graţie spectacolului orădean.

Din câte se pare, Justine DelCorte scrie variaţiuni pe tema fericirii. A căutării acesteia prin iubire şi prin sex, a felului în care poate fi ea conservată sau măcar reeditată. Până la urmă despre o reeditare e vorba în textul tradus în limba română de Alina Mazilu. Şi aceasta fiindcă la zece ani de la momentul nunţii ei cu Arthur, de profesie medic transplantolog, Elisabeth îşi propune să reconstituie, atât cât e posibil, ceea ce a fost atunci.

E mai greu de spus de ce o face. Din plictiseală? Fiindcă acela a fost cel mai fericit moment al vieţii ei? Deoarece vrea pur şi simplu să îi reunească, în ciuda animozităţilor dintre ei, animozităţi ce nu s-au atenuat deloc odată cu trecerea timpului, ba dimpotrivă, pe invitaţii de odinioară, Arthur şi Gregor fiind pe mai departe adversari neîmpăcaţi? Sperând că o reeditare a nunţii ar reprezenta o şansă pentru un plus de fericire sau pentru recuperarea acelei părţi de fericire ratată şi neconsumată? Sau, pur şi simplu, din pricina unui anume gust al spectacolului ori al datului în spectacol? Căci orice repetare are în ea ceva din specificul teatrului. Însă atunci când oamenii obişnuiţi se află în situaţia de „a trage o dublă a vieţii lor” simt că ceva nu merge şi, în consecinţă, se comportă puţin diferit. Şi deturnează scenariul iniţial. Nu îl joacă riguros exact.

Nici „dubla” dorită acum de Elisabeth nu mai e posibilă. Nimic nu mai e la fel, personajele, orice s-ar spune, nu mai sunt aceleaşi, anii şi-au spus cuvântul pe felul lor de a fi. Unii pur şi simplu nu mai vor să fie asemenea celor ce au fost în urmă cu zece ani şi nici nu sunt dispuşi să pară că ar fi. Ies pe neaşteptate din rol. Alţii nu mai sunt dispuşi să tacă. S-au înăcrit, poate chiar li s-au deschis ochii, poate că simt nevoia să dea frâu liber exprimării adevărurilor ascunse. Cert e că spectacolul dorit de Elisabeth eşuează. Însă preţul plătit pentru acest eşec e imens. Înseamnă viaţa lui Arthur. Acesta se îneacă în lacul din apropiere, totul având aspectul unui accident ce, cu greu, disimulează o sinucidere.

Cometa înseamnă primul text din creaţia lui JustineDelCorte cu care am prilejul să fac cunoştinţă. Şi nu doar prin intermediul spectacolului. Am citit piesa în forma ei brută, în prima traducere a Alinei Mazilu, şi mi-a sărit instantaneu în ochi dezechilibrul dintre cele două părţi ale sale. Primul act e excesiv de lung, susţinut mai puţin prin acţiune cât mai curând prin vorbe, dialog, aşteptare, tensiuni între personaje. Prin amestecul de tandreţe uneori trucată (Elisabeth), ironie şi autoironie (Arthur), plictis şi dezamăgire (Vera), sinceritate frustă (Greta), sinceritate mimând superioritatea (Anna), histrionism cu două tăişuri (Gregor), răutăţi (Nane), infantilism (Isabel). Cel de-al doilea act e concentrat, scurt, parcă cu un plus de dinamism. Personajele au ceva cehovian nu doar prin ocupaţie (doctor, actriţe), nu doar prin ratare (Nick), ci şi prin felul în care înţeleg să se exprime, dar şi să aştepte. Motivul aşteptării e detectabil, iar aici Justine DelCorte creează un amestec de Cehov şi de Maeterlinck, amestec potenţat de ambientul sonor al montării asigurat de muzica discretă, dar nicidecum de nebăgat în seamă creată de Alex Halka.

Sunt absolut convins că şi regizorul Radu-Alexandru Nica a resimţit dezechilibrul. A optat pentru o reconfigurare destul de drastică a textului, a contopit cele două părţi ale acestuia, a conceput o montare de două ore fără pauză şi a turnat totul în formula teatrului în teatru. Nunta repetată e, aşadar, obiectul unui spectacol aflat în repetiţii la un teatru oarecare. Teatru în care sunt şi actori buni, şi actori mai puţin buni, şi vedete autentice, şi false vedete, şi răutăţi, şi rivalităţi, şi trăire asumată, şi declamaţie gratuită. Prin scenă trece din când în când regizoarea tehnică. Poate nu îndeajuns de des încât formula de spectacol să fie chiar net clarificată. Repetiţia e întreruptă, mai des la început, totul devine mai coerent şi mai dinamic pe măsură ce artiştii se încălzesc şi îşi intră în rol.

Cam la fel se întâmplă lucrurile şi în spectacolul- spectacol care nu demarează chiar foarte uşor, nici prea convingător, nici suficient de elegant, nici prea legat, nici cu un ritm adecvat şi nici găsit din primul minut al reprezentaţiei. Sigur că e uşor să pui titul în sarcina lui Radu-Alexandru Nica. Şi startul oarecum ratat. şi neîmplinirile binişor atenuate pe măsură ce reprezentaţia curge şi îşi precizează dominantele.

Fireşte că e cum nu se poate mai comod să spui că de tot ceea ce se întâmplă bine sau rău pe scenă e responsabil regizorul.

Problemele sunt, de fapt, sau, mai corect spus,erau însă, în cazul de faţă, ceva mai nuanţate. Lui Radu-Alexandru Nica i-a revenit misiunea de a monta un spectacol de teatru dramatic, adică de teatru cu vorbe şi cu situaţii dramatice, cu personaje bine conturate, un spectacol serios şi un spectacol cu greutate, un spectacol cu un text extrem-contemporan după ce cam demultişor mai tot repertoriul a fost axat pe music- hall, domeniu în care trupa orădeană a înregistrat câteva performanţe notabile. La urma urmei, Radu-Alexandru Nica a avut de îndeplinit o sarcină de pedagog. El a trebuit să îi conducă pe cei zece actori din distribuţie pe calea readaptării la forma de bază a exprimării lor artistice care e aceea a teatrului în proză. Şi, ca orice pedagog, Radu- Alexandru Nica a avut parte de „învăţăcei” mai mult sau mai puţin disciplinaţi. Unii şi-au făcut pe deplin datoria, au jucat bine şi foarte bine, alţii au avut încă nostalgia numerelor solistice din montările cu sclipici de odinioară.

În evoluţia actriţei Irene Flamann-Catalina, invitată pentru rolul antreprenoarei Nane de la Teatrul Naţional din Timişoara, am regăsit iarăşi şi iarăşi seriozitatea şi profesionalismul pe care i le ştiu cam de când am început să văd teatru nu doar pentru că îmi place să merg la teatru, ci şi pentru că trebuie să o fac. Adică de vreo 30 de ani. Excelentă, surprinzătoare, fără cusur mi s-a părut Corina Cernea în Greta. Sensibilă, visătoare, caldă, în pofida faptului că personajul ei, Elisabeth, ascunde un secret al cărui preţ se decontează la zece ani distanţă e Mihaela Gherdan. Cu totul altfel decât în A XII a noapte, dar confirmându-mi bunele impresii de la debut e Anda Tămăşanu. Aplicat, minuţios, recuperând handicapul de a nu mai fi primit (la data premierei) demult un rol adevărat, rol elaborat sub îndrumarea unui regizor autentic e Şerban Borda (Gregor). Alin Stanciu, la data premierei spectacolului cu piesa cometa, de abia dacă avea un an de meserie. Cu rolul Nick dovedea, în spectacolul regizat de Radu Alexandru Nica, faptul că are toate datele pentru a fi un actor adevărat şi că nu e prea limpede de ce nu a fost întrebuinţat mai mult până atunci. Dania Ţincă (Anna)-mai mult şi Georgia Căprărin (Isabel)-mai puţin- au evoluţii la care ar mai fi fost de lucrat. De lucru ar mai fi avut, mai cu seamă, în sensul precizării sensurilor şi faţetelor rolului încredinţat Daniei Ţincă nu doar actriţa, ci şi regizorul. Dincolo de asta şi ea, şi Georgia Căprărin au de rezolvat probleme vocale, de timbru, de emisie, ş.a.m.d., ş.a.m.d. George Voinese în Lothar a avut o scurtă trecere prin scenă cam enigmatică, dar nu din vina lui.

În evoluţia din seara premierei a lui Richard Balint (Arthur) am întrezărit rolul bun pe care l-ar fi putut face în actorul în următoarele reprezentaţii. Adică atunci când va renunţa să joace cu gândul de a trage la public, de a lua caimacul din prima. Din păcate, reprezentaţiile aşteptate au fost puţine.

Un copac, arborele vieţii până la urmă, e baza decorului conceput de Cristian Rusu. Nu e ceva foarte nou, nu e din cale afară de original, dar nici rău nu e.

Teatrul Regina Maria din Oradea

COMETA de Justine DelCorte

Traducerea: Alina Mazilu

Regia: Radu-Alexandru Nica

Scenografia: Cristian Rusu

Coregrafia: Florin Fieroiu

Muzica: Alex Halka

Light design: Lucian Moga

Cu: Mihaela Gherdan, Richard Balint, Anda Tămăşanu, Alin Stanciu, Dania Ţincă, Corina Cernea, Georgia Căprărin, Irene Flamann-Catalina, Şerban Borda, George Voinese

Data difuzării on line: 19 iunie 2020

2.Restabilirea ordinii

Spectacolul cu Electra de la Teatrul German de Stat din Timişoara reprezintă un exemplu de concentrare deopotrivă dramatică şi dramaturgică.

E bazat pe un scenariu teatral purtând semnătura lui Benedek Zsolt, scenariu în a cărui gramatică şi intimitate Electra lui Euripide s-a însoţit şi amestecat omogen cu fragmente din Agamemnonul lui Eschil.

Povestea a fost transferată în contemporaneitate, a fost, de asemenea, la maximum esenţializată. Totul fără a i se afecta defel coerenţa, inteligibilitatea, dar nici profunzimea. A fost, deopotrivă, drastic redus numărul personajelor, doar cinci dintre cele din tragedia antică putând fi văzute acum aievea. Lumea, mulţimea tăcută din Argos, acea umanitate dezumanizată care mult prea multă vreme, vreo 20 de ani, s-a complăcut în tăcere şi complicităţi blestemate, poate fi de data aceasta doar intuită. Spectacolul regizat de Bocsárdi László, mostră de teatru minimalist, îi sugerează totuşi, pregnant şi eficient deopotrivă, atitudinea de resemnare tăcută. Ca şi procesul lent, complicat, costisitor în plan uman, al ieşirii din ea. Proces şi ieşire devenite definitive de îndată ce răzbunarea s-a împlinit şi ordinea lumii a fost repusă în drepturi. Ea, răzbunarea, însemnând totodată punctul final al îndelungii căutări şi regăsiri ale celor doi fraţi. E vorba despre o răzbunare progresiv enunţată şi înfăţişată ca atare în spectacol. O răzbunare anunţată, prefigurată, prefaţată, edictată ca obligatorie de Mesager. Adică de Moşneagul viclean, insinuant, animat de plăcerea sadică a crimelor ulterioare absolut necesare, jucat ca atare de un actor tânăr. De Konstantin Keidel. Îndelung plănuită de o Electră deopotrivă interiorizată, şi explozivă, cu succes adusă în scenă de Isa Berger. Înfăptuită de ea, fiica lui Agamemnon, împreună cu un Oreste, la început nu doar prea tânăr ori greu de scos din starea de inacţiune, ci şi încă neîmplinit pentru un astfel de act de justiţie supremă. Vedem un Oreste remarcabil interpretat de Harald Weisz, încă student la data premierei.

Sugestia despre care vorbeam mai sus se concretizează vizual în principal graţie unui element de recuzită, regăsibil ca atare şi în decorul mai amplu, mai complex şi mai sofisticat decât în alte dăţi, creat de Bartha József. E vorba despre un banal sul de scotch pe care Electra îl are obsesiv în mână, din care rupe cu nervozitate bucată după bucată, pe care îl aruncă doar spre a-l regăsi . Scotchul cu care aceeaşi Electră a împânzit deja, în cursul anilor lungi de ură, panoul roşu aflat în partea superioară a decorului etajat. Scotchul cu care tot ea îşi acoperă sânii goi, ca semn al suspendării propriei feminităţi. Acelaşi scotch cu care Oreste îşi acoperă, până la momentul în care a decis să devină parte în răzbunare, gura.

Interesant mi s-a părut felul în care autorul versiunii scenice şi, mai apoi, regizorul spectacolului au întrevăzut relaţia dintre Electra şi Oreste, pe de o parte, şi Egist şi Clitemnestra, pe de alta. În alte spectacole inspirate de aceleaşi texte de mereu reînnoită actualitate , ura lui Oreste şi, implicit, răzbunarea lui se concentrează îndeosebi împotriva lui Egist. Acesta e extraneul, el e socotit principalul vinovat, el e cel ce a corupt-o şi a obligat-o la complicitate pe Clitemnestra. Care, fără a fi mai puţin vinovată, rămâne pe mai departe, poate şi din raţiuni şi explicaţii de tip freudian, mama.

Nu, nici în alte montări, şi mă gândesc îndeosebi la Electra lui Măniuţiu în ambele ei variante, cea orădeană şi cea sibiană, Clitemnestra nu era scutită de pedeapsă. Numai că sacrificarea ei se petrecea acolo parcă altfel. Cam peste tot, crima e mai totdeauna marcată de un nimb de compasiune filială. În montarea de la Teatrul German de Stat din Timişoara nici vorbă despre aşa ceva. Egist, jucat de Radu Vulpe, e un personaj pasager, aşa încât e rapid şi fără prea multe eforturi ori ezitări înlăturat. El e condamnatul din oficiu. Îi vedem sfârşitul, îi vedem zbaterile din ultimele clipe de viaţă şi cam atât. Soarta lui nu este, nu poate fi obiect de controversă. Lucrurile stau cu totul altfel când e vorba de Clitemnestra. Interpretată de Ida Jarcsek-Gaza ea e, alături de Electra, protagonista unei scene al cărei rost pare să fie acela de a reprezenta o piesă suplimentară la dosarul condamnării şi eliminării ei. Asupra ei se concentrează ura Electrei, iar ura aceasta îi e indusă şi lui Oreste. Eliminarea ei e, la urma urmei, miza şi scopul relaţiei vendettale pe care e construit spectacolul. Uciderea Clitemnestrei e acceptată fără ezitări şi fără rezerve de Oreste. De aceea e vestită în prolog şi marcată în final de cântecul-incantaţie al Moşneagului. E pecetluită de sărutul din final al celor doi fraţi. Asta după ce Moşneagul a repus fiecare obiect de recuzită ori de decor exact acolo unde îi era locul. Ordinea a fost restabilită.