Teatru la „Bucuresti 555” (II)

Graţie programului Bucureşti 555 s-a reluat la Muzeul Ţăranului Român, un proiect apreciat, derulat în primăvară, respectiv un performance inedit produs de PopUp Theatrics, Doctor‛s Studio şi MŢR, intitulat Inside.

Nu ştiu câtă lume a reuşit să participe atunci la această acţiune de intervenţie teatrală într-un site specific, cum e definit spectacolul Inside, dar reluarea e salutată de mulţi amatori care pierduseră seria scurtă a evenimentului. Implicarea în spaţiul urban pe care o propune proiectul printr-o comunicare personalizată are darul de a schimba mai întâi raporturile dintre creatori şi spectatori. Aceştia din urmă, doi la număr, pe fiecare serie (care durează peste o oră), sunt conduşi în muzeu de voci misterioase care le vorbesc de la telefoanele primite la intrare, sau, la vedere, de alte personaje care aparţin poveştii şi răsar pe traseu pentru a-i îndruma. Intenţia de a deschide o poartă vrăjită spre spaţiile mai puţin cunoscute şi în general nevăzute ale locaţiei, dar şi ale lumii pe care o reprezintă, se împlineşte prin intermediul unor popasuri teatrale, jucate de actori care interpretează cele câteva foiletoane scrise de Ella Greenhill (UK), Peca Ştefan şi Vera Ion, şi regizate de Tamilla Wooard (SUA), Radu Apostol şi Ana Mărgineanu. 

Participarea străină ar vrea să fie o tentativă de testare a opticii asupra unui spaţiu eminamente naţional. Mai interesant e însă că această implicare din afară vine să îmbogăţească percepţia românească printr-o dimensiune universală. Nu întâmplător, şi poate tocmai de aceea, momentul creeat de cele două artiste străine e unul metafizic, vorbind despre moarte în termenii Marii Treceri din orice fenomenologie a spiritului. Cei doi interpreţi: fragila Sabrina Ischievici şi Laurenţiu Brănescu, poartă un dialog suprarealist din care se deduce că-şi dispută relaţiile cu aceea care cândva le-a fost mamă, fiinţă apropiată. Spectatorii sunt între timp chemaţi la telefonul primit la intrare şi la care n-au voie să replice, de voci de dincolo, menite să sporească haloul straniu al întâmplării. Poate era şi mai interesant dacă, potrivit cu locul, respectiv muzeul, s-ar fi insistat pe memoria lucrurilor şi rolul obiectelor aduse în discuţie, peste care se trece prea uşor, poate şi pentru că în scopul iniţiatic urmărit, prevalent e misterul. Şi groaza, aş adăuga, având în vedere tot parcursul accidentat de intervenţii bizare, destabilizatoare şi uneori puţin productive.

Treptat, intrarea în măruntaiele clădirii face paşi hotărâţi. În afara liftului şi a scărilor răpciugoase, scenografia încearcă să ambienteze adecvat episoadele de mitologie rurală invocate. Pe o terasă cu frumoase deschideri spre mediul natural înconjurător, două fete (Andreea Duţă şi Katia Pascariu) se iau la întrecere cu sânzienele pe care le cheamă vrăjind un foc ipotetic. Cineva comenta cum că evadarea lor în necunoscut ar fi fost determinată de urâţenia lumii în care se trăia în comunism. Mi s-a părut în schimb că elanul zborului care le cuprinde pe cele două, când se caţără pe balustrada terasei, poate fi unul perfect valabil în orice timp şi mai ales azi când uneori avem senzaţia că oriunde ar fi mai bine ca aici. De altfel, această provocare e formulată expres de autorii spectacolului când, la un moment dat, pe traseu, îţi răsar în cale nişte hărţi cu indicaţia de a fixa locul unde ţi-ar plăcea să trăieşti. Din păcate, episodul care ar fi putut determina o altă opţiune decât aceea de a alege România (cazul meu) abia urmează. E acela în care intră în joc superstiţiile cu un rol atât de mare în cultura populară a românilor. Intervenţia agresivă a unui moroi (strigoi) pe care actorul Rolando Matsangos îl interpretează plin de zel, înconjurat fiind de recuzita folclorică specifică, dar mai ales comenzile derutante ale telefonului privind primejdiile care te pândesc în această cameră îmbibată din abundenţă cu miros de tămâie în care ai fost închis, depăşesc, cred, intenţiile iniţiatice trecând într-un registru paranormal şi primejdios din anumite puncte de vedere. Am rezerve că realizatorii îşi doresc acest lucru dar ar fi bine să reflecteze dacă aici nu e cumva materie pentru un studiu al comportamentului uman, respectiv al spectatorului, în contact cu un mediu ostil. Din cauza stresului provocat de situaţia de insecuritate în care e pus acesta, s-ar putea să piardă contactul cu poate cea mai interesantă parte informativă a excursiei, respectiv datele comunicate auditiv şi vizual despre MTR.

În fine, după o trecere fugară prin turnul clădirii, ghidaţi fiind de sarea protectoare presărată pe trepte, vizita se încheie apoteotic cu ochii la cer. Ce frumos! Respiri, în fine, în voie, şi o iei la goană pe scări, de braţul unei actriţe costumată campestru, fapt ce mai îndulceşte peisajul mohorât al ieşirilor de serviciu, murdare şi nezugrăvite asemenea încăperilor părăsite prin care ai trecut.

Sigur, s-ar putea spune multe, cum s-au şi spus de altfel, uneori exagerat, despre dechiderile pe care le oferă spectacolul amatorilor de realism magic, de literatură fantastică, despre destructurarea unui anumit concept vetust de folclor, despre mit şi mitologie… Mai importantă decât orice altceva rămâne intenţia de a atrage atenţia şi de a pune în valoare şi altfel decât până acum acest spaţiu patrimonial, arhitectural şi cultural care este Muzeul Ţăranului Român. 

Echipa şi-a făcut treaba conform scopului. Munca actorilor e fără cusur. Cu toţii, cei citaţi şi ceilalţi, Toma Dănilă, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Andreea Mateiu, Oana Mărgineanu, Maria Nicola şi Cosmin Seleşi acţionează seduşi de ineditul întâmplării, fiind 12 (actori) la 2 (spectatori). Nu e, totuşi, cam disproporţionat? Mai ales că dintre aceştia cea mai mare parte sunt din breaslă. În orice caz , proiectul, verificat mai întâi prin alte ţări şi site-uri, experimentează cu folos modalităţi pluridisciplinare prin care teatrul îşi vede o dată în plus împlinită vocaţia de artă a sintezelor, pe calea unei cât mai cuprinzătoare comunicării cu lumea. De azi, de ieri şi dintotdeauna.