E vorba despre o listă făcut public relativ târziu, parcă mai târziu ca niciodată în istoria recentă a Festivalului, prin istorie recentă înţelegând etapele marcate de directoratele Marinei Constantinescu, Cristinei Modreanu şi, respectiv, Alice Georgescu. Directorate care, fără a fi perfecte, au, fără doar şi poate, însuşirea de a fi scos manifestarea din zona previzibilului, a impersonalului, a ternului în care s-a plasat aceasta nu atât neapărat din vina precedenţilor selecţioneri cât, mai degrabă, din cauza unei stări de fapt reprezentată printr-un deficit de creativitate ce a marcat teatrul românesc o lungă perioadă. Un deficit resimţit încă şi mai acut cu cât el venea după vreo trei-patru ani generoşi în mari spectacole, trendul descendent trimiţându-şi primele semne de prin 1996-1997.

„Pălăria florentină” de la Teatrul Naţional din Iaşi selecţionată pentru Festivalul Naţional de Teatru 2013  FOTO: Teatrul Naţional Iaşi

Marina Constantinescu a fructificat revirimentul şi, profitând inteligent de o conjuctură economică şi politică favorabilă, de plusul de interes arătat culturii de guvernanţi, de concursul ce i-a fost acordat de ministrul Adrian Iorgulescu, toate concretizate într-o finanţare ceva mai generoasă, a restructurat din temelii Festivalul. L-a internaţionalizat, l-a europenizat, l-a scos hotărât de sub tutela reminescenţelor Cântării României, revenite periculos în actualitate în perioada 2001-2004. Cel mai proeminent cu ocazia ediţiei din 2001, girată de Dinu Săraru, înscăunat, prin voinţa comună a lui Ion Iliescu şi a lui Răzvan Theodorescu, director la Teatrul Naţional din Bucureşti, în virtutea falsei ori supraestimatei sale disidenţe din vremea directoratului de la Teatrul Mic. O disidenţă cu voie de la poliţie şi cu nenumărate meandre.

„Pălăria florentină” de la Teatrul Naţional din Iaşi selecţionată pentru Festivalul Naţional de Teatru 2013   FOTO: Teatrul Naţional Iaşi

Cristina Modreanu a plasat FNT-ul sub însemnele riscului. Un risc asumat cu delicii la început, mai apoi, cu un fel de superioară sfidare venită după ce formula propusă de ea a fost supusă criticilor. Tânăra selecţioneră a izbutit să îi menţină Festivalului componenta internaţională, deşi mandatul ei a început odată cu declanşarea crizei. Cristina Modreanu a adus la Bucureşti spectacolele unor regizori iconoclaşti. Şi-a făcut un program din asta. A avut buna idee de a-i asocia Festivalului tipărirea de carte. Lucru excelent dar şi revelator pentru o anume condiţie nu tocmai optimistă a bibliotecii teatrale naţionale. Căci constatarea că trebuia să vină o ediţie a FNT spre a avea în româneşte clasica Teatrul absurdului a lui Martin  Esslin numai dătătoare de euforii nu a fost.

În realitate, nu criza i-a jucat cel mai mare renghi tinerei directoare, ci incapacitatea ei de a fi receptivă la sugestii ori la critici. Socotind că nu i-au fost îndeajuns apreciate eforturile, că cei ce nu o aplaudă necondiţionat îi sunt automat duşmani personali, taxându-i în nepotrivite intervenţii publice drept depăşiţi din punct de vedere profesional, Cristina Modreanu a declanşat inutile războaie în critica românească, şi-a alcătuit propriile oşti, a stimulat mercenariatul de opinie, toate subordonate încăpăţânării în promovarea propriei subiectivităţi. A creat condiţiile unei nedorite şi nelalocul ei lupte între clasici şi moderni, condiţii care s-au decontat într-o oarecare măsură şi în cei trei ani ai directoratului lui Alice Georgescu. Nu atât în ceea ce a făcut Alice Georgescu, ci în comentariile prilejuite de fapta ei judecată a fi la antipozi prin raportare la cea a predecesoarei.

„Pescăruşul”, în regia lui Yury Kordonsky, piesă selecţionată pentru ediţia 2013 a Festivalului Naţional de Teatru   FOTO Teatrul German de Stat din Timişoara

Chiar înainte ca Alice Georgescu să îşi pună în aplicare programul directorial s-a vorbit despre cuminţirea, despre îmblânzirea Festivalului, despre osificarea lui, despre plasarea acestuia sub însemnele “confirmatului”. Cele zece zile consacrate anual FNT-ului au fost privite drept zile în care publicul şi invitaţii erau chemaţi să parafeze şi contrasemneze şi nimic mai mult ceea ce fusese apreciat de selecţioner şi de cel mai consistent (citeşte “conservator”) segment de comentatori. Lucrurile nu au stat în realitate deloc aşa. Numai că războinicii de serviciu nu au dorit să observe realitatea.

Niciodată selecţiile operate de Alice Georgescu nu au fost infailibile. Dar nici prilejuri de mari surprize neplăcute, de catastrofe nu au fost. E drept, s-a plecat masiv de la unele reprezentaţii, însă, cel mai adesea dezertările au fost determinate de imensele distanţe valorice dintre ceea ce s-a putut vedea la sediu şi ceea ce s-a văzut în deplasare. De vină nu au fost agresiunile aduse organicităţii spectacolelor de “jocul în deplasare” ori de diferenţele inerente de spaţiu de joc, ci realitatea că sunt directori care, îmbătaţi de succesul că o anumită producţie a Teatrului condus de ei a fost selecţionată, uită să mai programeze o reprezentaţie la sediu cu o zi sau două înaintea deplasării la Bucureşti, aceasta ajungând în Capitală după ce nu a mai fost jucată la sediu de mai bine de o lună.

„Pescăruşul”, în regia lui Yury Kordonsky, piesă selecţionată pentru ediţia 2013 a Festivalului Naţional de Teatru FOTO Teatrul German de Stat din Timişoara

Silită de finanţarea tot mai precară şi tot mai nesigură care nu-i permite încheie contracte ferme să renunţe la componenta internaţională, Alice Georgescu a propus un concept de festival destul de apropiat de felul şi misiunea ce i-au fost atribuite în 1990, anul înfiinţării. FNT era menit, în viziunea lui Valentin Silvestru, principalul să creator, să procedeze la o recapitulare a ceea ce a fost mai bun în trecuta stagiune pe scenele din Bucureşti şi din ţară, preponderent pe cele ale Naţionalelor, să surprindă evoluţii, să evidenţieze tendinţe, să releve personalităţi creatoare. Apariţia unui focus, deci a unei secvenţe anume dedicată unui regizor ori unui actor proeminent e, cred, în construcţia avansată de Alice Georgescu, reflexul acestei misiuni.

Spuneam mai sus că editorialul din Yorick a fost prilejuit de publicarea selecţiei şi nu consacrat comentării mai mult sau mai puţin critice a acesteia. Nu s-a intenţionat crearea de liste paralele, nu s-a vrut să se întocmească evidenţe ale unor posibile omisiuni.

„Pescăruşul”, în regia lui Yury Kordonsky, piesă selecţionată pentru ediţia 2013 a Festivalului Naţional de Teatru   FOTO Teatrul German de Stat din Timişoara

Cred că Monica Andronescu, semnatara lui, a procedat nu doar prudent, ci şi înţelept adoptând o asemenea atitudine. Mai întâi pentru că selecţia trebuie comentată şi poate fi comentată riguros numai după ce ea va fi validată de ceea ce se va întâmpla la sfârşit de octombrie şi început de noiembrie. Apoi fiindcă Alice Georgescu nu a avut încă ocazia să îşi motiveze deciziile. Care par să fi fost drastic condiţionate în primul rând de un buget încă aproximat, departe de a fi sigur deoarece principalul finanţator, Ministerul Culturii, nu a virat deocamdată către UNITER banii necesari Festivalului. Bugetul pe care poate conta FNT în acest an nu e unul ferm şi cert. Iar în România, cel puţin în ceea ce priveşte cultura, numai ce-i în mână nu-i minciună. Ministeriatul diletant al lui Daniel Barbu, jocul de-a alba-neagra şi de-a uite-l, nu e! încurajat de nepriceperea acestuia în managementul artisticului au amplificat starea de nesiguranţă. În al doilea rând, sălile de teatru din Bucureşti sunt insuficiente, puţine dintre ele facilitând aducerea unor montări valoroase din provincie. E nevoie de ajutorul conducerii Operei Naţionale care trebuie să facă dovadă nu doar de bunăvoinţă, ci şi de capacitatea de a-şi adapta propriul program de spectacole necesităţilor FNT.

Yorick- ne înştiinţează editorialul menţionat- ar fi dorit să organizeze o mini-dezbatere pe tema selecţiei. A renunţat la idee văzând comentariile pasionale şi partizane postate pe Facebook, nu neapărat de artiştii fericiţi ori dezamăgiţi de selecţionarea/neselecţionarea lor ori de plasarea spectacolelor realizate de ei în feluritele secţiuni ale Festivalului. Ci îndeosebi de critici. Eu aş zice mai curând de pseudo-critici sau de PR-işti zeloşi care se travestesc în critici de teatru spre a-şi urmări împlinirea nu numai a unor încăpăţănate şi limitate deziderate estetice, ci şi a unor interese materiale.  Unii, puţini la număr, au făcut-o chiar în revistele mai mult ori mai puţin culturale la care scriu, convocându-şi comilitonii la interviuri orgolioase aranjate.

Poate că o dezbatere la cald nu ar fi fost deloc profitabilă. Dar o discuţie mai amplă despre viitorul Festivalului Naţional de Teatru care, de la ediţia din 2014, va avea un nou director, încă necunoscut, mi se pare utilă. Spun aceasta, deşi cred că are dreptate Horia-Roman Patapievici atunci când în cartea Despre idei &blocaje (Editura Humanitas, Bucureşti, 2007) opinează că  la noi“adevărul este al culiselor, politeţea- ipocrită şi neangajantă- a scenei ”.

Mai cred însă, că nu ar fi deloc rău ca tocmai oamenii de teatru, cei obişnuiţi cu scena, cu conflictul, cu ceea ce înseamnă culisele să dea dovadă, în spaţiul acestei dorite dezbateri, de capacitatea de a angaja un dialog normal şi o polemică decentă. De puterea de a avea o bună, utilă, chiar profitabilă politică a diferendului.

E oare prea optimist din partea-mi să sper că teatrul şi dezbaterea despre viitorul FNT îl vor pune în inferioritate pe războinic, omul care, aşa după cum scria H. R. Patapievici, e gata mereu să transforme diferendul în conflict şi îl va aduce în prim plan pe “tipul de om care se străduieşte să transforme orice conflict într-o negociere, cel care nutreşte convigerea că orice problemă admite o soluţie negociată verbal”?