Piesa de teatru a avut o lectură dramatică în regia lui Marcy Arlin în 2018, iar recent, în 2019, 2 lecturi dramatice regizate de către Olga Levina. Toate cele trei lecturi s-au întâmplat pe coasta de est a SUA, la New York şi Jersey City. Este pentru prima dată când piesa trece oceanul şi este citită dramatic la Londra, într-un eveniment cultural oferit în parteneriat cu Institutul Finlandez şi Institutul Cultural Român. Ce m-a onorat în mod special a fost faptul că în distribuţie au fost numai actriţe, iar pentru asta îi mulţumesc lui Leo Băcică, cel care a regizat-o.

Cum se face ca legendara Laika să se întâlnească cu un căţel... sinucigaş? Întreb provocator pentru că nu voi dezvălui răspunsul. Pentru că îmi doresc ca această piesă politică şi socială să fie montată, tot ce pot spune acum este de ce am scris-o. Am făcut-o pentru că, traversând comunismul în copilăria petrecută în România, migrând către o societate cu o diversitate de invidiat cum e cea din SUA, trăind activ mişcările sociale ale perioadei mele, predând la universitate, educând şi crescând un copil, toate acestea sunt părţi ale unei identităţi personale care se întretaie cu cea colectivă. Am tăcut în comunism. Dar acum nu pot tace. Prin teatru pot spune poveşti care să fie înţelese ambivalent. Prin teatru pot să creez personaje care să ajungă mai uşor la public şi care să continue dialoguri sociale. Pot schimba ceva.

După fiecare lectură dramatică şi după discuţii avute şi cu studenţii mei de la New York am refăcut textul. Reacţia celor din public, reacţia actorilor şi a actriţelor, a studenţilor şi a regizorilor toate acestea au îmbunătăţit substanţial ce scrisesem iniţial pentru că în teatru munca este de echipă. Piesa este politică, cum am spus-o deja. Dar nu are propagandă. Ce este important pentru mine este să ies din labirintul de mâzgă prezentat în campanii politice şi să mă îndrept către cei cărora mă adresez şi care vorbesc o engleză ca mine, cu accent, care sunt imigranţi ca mine, care muncesc pentru ce au, pentru care viaţa trebuie trăită cu demnitate, dincolo de dogme şi restricţii.

Până la această piesă am scris un teatru despre corpul îmbolnăvit. Politicul m-a interesat mereu, mai ales după prima mea excursie în străinătate înainte de revoluţie, când, exact la vârsta pe care o are băiatul meu, am primit o palmă (de la unul dintre organizatori) şi am fost interogată de către miliţieni/securişti. De atunci port în mine (şi) prin scrisul meu academic şi creativ întrebări cărora le-am dat parţial răspuns. Nu m-a surprins aşadar când piesa a ieşit afară din mine. Căţelul sinucigaş şi Laika este o piesă care mă ajută să îmi răspund altfel, prin ochiul femeii mature care trăieşte în altă ţară, acelor întrebări pornite în adolescenţă. Dar piesa nu este uşor de digerat. Nu e doar din cauza absurdului (mai mult sau mai puţin ionescian). Este mai mult. Este o piesă în care atrag atenţia despre cum ne putem îmbolnăvi chiar şi când aparent corpul nostru este intact. Cum ura vine din ignoranţă. Cred, sincer, în puterea dată de vox populi şi îmi doresc ca piesa să îşi continue drumul pe scenă, montată nu doar în engleză cât şi în română. Pentru un scriitor din diaspora care scrie şi în limba română şi care şi-a întins mâna, mă întreb, când mă vor vedea şi cei din ţară? (Şi nu doar pe mine, ci şi pe alţii în situaţia mea care, scriind şi iubind în limba română o schimbăm, o facem să nu moară dincolo de graniţele ţării).

In imagine: Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Ioana Goga (narator); Leo Băcică (regizor); Elena Harding (Avocat); Elena Vasilache (Barbat); Maria Bălăşoiu (Femeie); Magda Stroe, Director ICR Londra; gazdele Institutului Finlandez. Pe rândul de jos (de la stânga la dreapta): Andreea Pacuraru (Preot); Maria Alexe (Catel) şi Beatrice Ragea (Laika). Vă mulţumesc!