Un teatru care, aparent, nu se mai poartă în graba cu care trăim azi fără a mai avea timp de reflecţie, dar care este, iată, cum nu se poate mai gustat şi actual. Demonstraţia e susţinută de trei texte excelente: Doi pe un balansoar de William Gibson, True West de Sam Shepard şi Conversaţie după înmormântare de Yasmina Reza, care, la date diferite ale teatrului modern, dau de pământ cu convenienţele şi bunele maniere şi ne arată cum suntem de fapt, chiar şi în cel mai intim, sfânt, zic unii, loc al existenţei noastre: familia. Cui serveşte această dezgolire de ipocrizie? La Gibson, s-ar părea că nimănui, de vreme ce frumoasa poveste de dragoste dintre Gittel şi Jerry se termină tocmai pentru că el spune adevărul, părăsind-o pentru o relaţie convenţională de familie. Nici Sam Shaperd, morbid ca de obicei, nu e de altă părere, mai ales că, întoarsă pe dos de o întâmplare aparent nesemnificativă, relaţia celor doi fraţi aflaţi în confruntare de principii se deteriorează definitiv, sfârşind chiar tragic. La Yasmina Reza, în preajma catafalcului unuia dintre părinţi, situaţia devine, în schimb, tragi-comică, grotescă, amestecând trecutul şi prezentul în speranţa unei iluzorii regăsiri.

Analiza pasionantă a relaţiilor şi psihologiilor făcută aici de autori de succes ne-a trezit nostalgii, privind un anume fel de teatru cu personaje şi poveste, mai ales că spectacolele demonstrează că şi actorilor le-a fost confortabilă, ba chiar necesară această experienţă profesională alături de regizorii care i-au îndrumat.

În Doi pe un balansoar, în regia, ca întotdeauna strălucită, semnată Victor Ioan Frunză şi scenografia Adrianei Grand, se confruntă Corina Moise şi Alin Florea, susţinând emoţionant parcursul accidentat al celor doi singuratici care se întâlnesc iniţial la telefon, dar fac repede din relaţia lor o poveste de iubire. Complicată şi fără happy end. Paşii urmaţi într-un balet al sentimentelor e pentru tinerii actori o grea încercare, dar ei ştiu să păstreze surpriza jocului, făcând din ezitarea apropierii o temă de subtext incitantă. Experimentează cu succes jocul simplu, firesc, trăirile pe viu care-i fac convingători în ciuda apropierii de public (spectacolul se joacă la Studio). Cu un plus de intensitate la Corina Moise, al cărei personaj e mai bogat din scriitură, cei doi tineri actori se angajează într-un recital greu, trecând cu succes peste handicapul istoric, respectiv atâtea interpretări celebre pe scenă şi pe ecran.


Doi pe un balansoar

Pentru cei doi fraţi aflaţi în conflict din True West de Sam Shepard, regizorul Vlad Cristache i-a ales pe Emilian Oprea (Lee) si Silviu Debu (Austin). Foarte aproape de profilul său uman, răzvrătitul Lee, fiul rătăcitor care refuză civilizaţia trăind în preerie, îi dă prilejul lui Emilian Oprea să se exprime cumva pe sine într-o ieşire impetuoasă, demonstrativă, dar obositoare de la un moment dat prin agresiune fizică, fiindcă, revenind acasă, Lee vrea să-şi convingă fratele să-şi schimbe atitudinea contemplativă şi să accepte să trăiască periculos, ca el. Mult mai interesant ca scriitură, rolul blândului şi liniştitului Austin suferă o turnură importantă în momentul în care vrea să-şi imite fratele, dând prilejul interpretului, actorul Silviu Debu, să-şi valorifice potenţialul pe o gamă amplă de stări. Relaţia celor doi funcţionează în sincope, conform piesei, fiind bine condusă de regizor în virtutea conflictului mocnit. În rolurile secundare acesta i-a distribuit inspirat pe Mihaela Trofimov şi Valentin Terente. Apariţiile lor, o mamă dezorientată plutind ca o fantomă prin casa în dezordine şi un producător de film excentric şi pragmatic, contribuie la destinderea atmosferei în momente bine alese. Decorul celor două proaspăt premiate Uniter Andreea Tecla şi Mădălina Niculae e însă excesiv, aglomerând obiecte şi efecte în defavoarea spectacolului şi culminând cu o nepotrivită extrapolare a temei prin expunerea steagului american. O fi de vină şi societatea, nu zic nu, dar aici era vorba mai ales de oameni.


Conversaţie după înmormântare

În fine, Conversaţie după înmormântare este una din piesele solide ale Yasminei Reza, autoare care şi-a mai pierdut din notorietate, dar rămâne, cum se vede, de interes datorită adevărului conţinut pe care şi regia lui Vlad Massaci îl atinge. În spaţiul ofertant al sălii Studio a acestui teatru elegant, monumental, Vanda Sturza a avut câteva idei esenţiale pentru succesul reprezentaţiei. Covorul moale pe care păşesc nesigure personajele şi masa cu relicve ale familiei dominată de portretul tatălui decedat. Ambele elemente vor juca interesant în timpul spectacolului, fiind integrate inteligent de regie. Familia reunită la eveniment e compusă din personaje cu înfăţişări şi biografii diferite tot atâtea prilejuri pentru actori să  creeze portrete în mişcare. Un tablou de familie pestriţ şi o sarabandă de dezvăluiri, unele groteşti privind relaţiile dintre membrii acesteia, se conturează treptat după un demaraj ce-i drept mai greoi. Se disting în prim plan cei doi fraţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie. Primul, interpretat de Liviu Pintileasa - actor cu mare potenţial - e depresiv, cinic, dar şi compulsiv, acaparând interesul şi când nu are vorbe. Celălalt, interpretat de Valentin Terente, joacă rolul întotdeauna ingrat al fratelui bun, blând, echilibrat. Narcisa Novac e fosta soţie a primului curtată acum de al doilea. Are graţie şi mister, jucând echivocul situaţiei cu destulă abilitate. Portrete savuroase realizează Dan Moldoveanu, un unchi cu nostalgii evocate cu şarm, şi Monica Ivaşcu, o mătuşă guralivă, conformistă şi pe alocuri ridicolă. La rândul ei, Ramona Gîngă şi-a asumat cu convingere rolul negociatorului care mai speră în refacerea armoniei acestei familii ruptă din realitate. Spectacolul produce interes nu doar prin temă, ci şi prin indiscutabila reuşită artistică.

Cele trei titluri prezentate la teatrul din Brăila în deschiderea festivalului Zile şi nopţi de teatru sunt o bună carte de vizită pentru teatrul dunărean.

Cum se vede cu toată criza bugetelor din instituţiile de spectacol, the show must go on.