1.Iarna care nu revine online

Cu ajutorul atât de preţios al internetului, am aflat cât de diverse sunt preocupările artistice ale lui Hajdu Szabolcs. La numai 41 de ani (e născut în1972), el e deopotrivă dramaturg şi actor de teatru, scenarist, actor şi regizor de film.

Performanţele, dar şi succesul de care se bucură Hajdu Szabolcs în ţara sa natală, au determinat, în anul 2012, invitarea lui, pentru un spectacol de autor, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, asta însemnând că i-a fost acordată încrederea de a-şi pune în scenă un text propriu. Vremuri de pace, spectacol ce a avut premiera în ianuarie 2013, reface într-un chip surprinzător povestea vieţii lui Langerman Sándor, scriitor tânăr, non-conformist nu doar în plan literar, ci şi în viaţa cotidiană.

Iată, însă, că textul, numit Vremuri de pace, nu s-a aflat în valiza cu care Hajdu Szabolcs a venit la Timişoara. Partitura s-a născut în timpul repetiţiilor. A dobândit carnaţie şi consistenţă graţie colaborării dintre dramaturgul-regizor şi actori. E, era, carevasăzică, rodul unui workshop, e ceea ce s-ar numi o scriere cu structură deschisă, adică o partitură în aşa fel concepută încât să poată fi îmbogăţită cu detalii suplimentare cu prilejul fiecărei noi reprezentaţii, în funcţie de inspiraţia performerilor, dar şi de reacţiile sălii.

La fiecare nouă reprezentaţie, Vremuri de pace conta mult pe spectatori. Nu în sensul că i-ar fi agresa. Variabilitatea specifică improvizaţiei nu înseamnă nicidecum că partitura nu ar fi înzestrată cu o structură de rezistenţă extrem de solidă. De fapt, tocmai această soliditate îngăduie dezvoltările ulterioare, ea le conferă garanţia coerenţei.  Vremuri de pace refăcea într-un chip surprinzător povestea vieţii lui Langerman Sándor, scriitor tânăr, non-conformist nu doar în plan literar, ci şi în viaţa cotidiană. Pentru moment, momentul în care a devenit erou de piesă de teatru. Langerman a scris şi publicat doar un singur volum. Greu de spus dacă era unul bun sau prost. Însă, generator de dispute  a fost fără doar şi poate. Ne dăm seama de asta din prima secvenţă a piesei, deopotrivă primul modul al spectacolului. E, era vorba despre o secvenţă construită pe modelul lecturii publice, cum i se spune azi, al întâlnirilor cu cititorii, cum li se spunea odinioară. Într-o sală oarecare, nu din cale afară de elegantă şi nici chiar foarte primitoare, „construită” sub ochii noştri, ai spectatorilor, sală ce va fi supusă ulterior unor nenumărate metamorfoze, devenind ba cameră de lucru, ba secţie de poliţie, ba dormitor, ba birou al unui antreprenor de pompe funebre, ba grădină de vară, ş.a.m.d., şi asta graţie talentului şi inventivităţii scenografei Iuliana Vîlsan, dar şi extraordinarului profesionalismului al light designerului Nagy András, s-au reunit combatanţii. Adică protagoniştii.

Mai întâi, scriitorul, îmbrăcat deloc la patru ace, cu un costum ponosit, care demult nu a mai cunoscut „mângâierile” vreunui fier de călcat, cu părul vâlvoi (Szabó Domokos). Pe urmă, o actriţă (Tasnádi-Sáhi Noémi), căreia îi revine misiunea de a citi o pagină din cartea lui Langerman. Un text deloc flatant despre virtuţile stilistice şi de exprimare ale limbii maghiare.  Mai departe, un moderator ce se va prezenta sub numele de Kócsis István, nimeni altul decât Hajdu Szabolcs. Şi, desigur, publicul, presupuşii iubitori de literatură. De fapt, Dumnezeu ştie de ce au venit ei la respectiva adunare. Că numai pradă fiorului literar nu dau semne a fi.

Pe nişte scaune lipsite de personalitate, oarecare, din acelea ce se află oriunde într-un spaţiu public, sunt aşezate personaje fără nume, anonimi în care îi identificăm pe actorii Bandi András Zsolt, Borbély B. Emilia, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Tar Mónika, Török-Illyes Orsolya. Cu oarecare întârziere va intra în scenă şi Balász Attila, şi asta fiindcă i-a luat ceva timp să se schimbe de costumul de gorilă în care a încercat să dea citire Mesajului lui Dario Fo, prilejuit de Ziua Mondială a Teatrului. Pagina citită de actriţă a provocat nemulţumirea evidentă a unuia dintre auditori (Bandi András Zsolt), care îşi exprimă rezervele pe un ton din ce în ce mai agresiv. Langerman reacţionează şi nu prea, preferă să zâmbească impersonal, moderatorul e mai curând cvasi-absent, dacă nu cumva chiar intenţionează, ca prin tăcerile sale, să stimuleze înflăcărarea spiritelor. Apare şi preopinentul (Kiss Attila) la rându-i tot mai vehement. Serata literară se termină cu o păruială generală.

Mai departe, doar actorii Szabo Domokos şi Hajdu Szabolcs îşi vor păstra rolurile iniţiale. Ceilalţi îşi vor asuma pe rând alte şi alte personaje, angrenate în situaţii diferite, în aşa chip imaginate încât să aibă legătură, de fapt să fie generate de evenimente succesive din viaţa lui Langerman. De la moartea tatălui şi problemele generate de un asemenea eveniment nefericit (găsirea unui loc de veci şi apariţia pretendenţilor la masa succesorală) până la îmbolnăvirea şi sfârşitul neaşteptat al protagonistului.

Povestea dă câteodată semne că s-ar afla în primejdia de a se pulveriza, că s-ar fragmenta, că ar scăpa de sub control pentru ca, pe neaşteptate, printr-un detaliu, graţie unei replici abil plasate, să revină surprinzător la matcă. Spectacolul se transformă, sub ochii noştri, într-un multiplu exerciţiu de virtuozitate.

Virtuozitate în conservarea unităţii ideatice şi de acţiune. Virtuozitate în exersarea claviaturii comice şi aceasta pentru că Vremuri de pace ajunge să dobândească formatul şi anvergura unei surprinzătoare antologii de umor. De la umorul cel mai previzibil, cel mai inofensiv, cel mai terre-à-terre, cel mai de situaţie posibil, la cel mai negru umor cu putinţă. Virtuozitate în exprimarea actoricească. Convenţia teatrală e întoarsă pe toate feţele, devine un fel de gumilastic, e supusă unor încercări zămislite sub pecetea inventivităţii inteligente, rafinate şi de un admirabil bun gust. Regizorul şi coordonatorul workshopului are, pe mai departe, apariţii discrete, vrea să se asigure că totul este sub control. Şi este.

 Când spectacolul se termină, când aplauzele se vor fi încheiat, când a venit vremea să părăsim sala de spectacole, suntem invitaţi să o facem în aşa fel încât să parcurgem un drum străjuit de brăduţi de Crăciun luminaţi feeric şi de zăpadă. Şi uite aşa, pentru o clipă, te bate gândul că până şi iarna întârziată de la vremea în care am văzut montarea în sala de spectacole, iarna revenită pe neaşteptate la sfârşit de martie, s-a supus dorinţelor lui Hajdu Szabolcs care, înscenând Vremuri de pace la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara, s-a jucat de-a Prospero. Iar jocul lui şi al coechipierilor lui a zămislit o superbeţe de spectacol.

Numai povestea aceea cu iarna revenită, nu s-a mai petrecut în aprilie 2020, la vremea reîntâlnirii on line cu respectiva montare.

Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara

VREMURI DE PACE de Hajdu Szabolcs

 Regia: Hajdu Szabolcs

Scenografia: Iuliana Vîlsan

 Light design: Nagy András

 Asistent regie: Gálovits Zoltan

 Cu: Balász Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emilia; Hajdu Szabolcs; Kiss Attila; Lörincz Rita, Magyari Etelka, Szabo Domokos, Tar Mónika, Tasnádi-Sáhi Noémi, Török-Illyes Orsolya;

Data difuzarii on line: 14 aprilie 2020

2.Şi, iarăşi, despre viaţa din armată

Am scris de nenumărate ori despre modul impecabil în care aplică încercata reţetă a teatrului de bulevard Neil Simon, despre faptul cã piesele sale se joacă nu doar pe Broadway, ci şi pe alte scene respectabile din întreaga lume – asta în ciuda acelor critici cu ştaif care dezaprobă genul –, dar spre bucuria unui consistent segment de public ce vrea să tragă câteodată chiulul de la grijile  cotidiene – că iau premii dupã premii, ş.a.m.d.-încât a mai reveni încă o dată asupra chestiunii mi se pare ceva absolut redundant.

Piesa Biloxi Blues, din 1985, parte a Trilogiei lui Eugene (din care mai fac parte Amintiri din Brighton din 1983 şi Destinaţia Broadway din 1986), lansată pe piaţa românească de un spectacol al Teatrului de Comedie, regizat de Iarina Demian, cu Tudor Chirilă cap de afiş, e şi ea îndeajuns de cunoscută deoarece a fost deja destul de frecvent montată, – e ideală pentru a da de lucru actorilor ( cum am mai spus, nu, încă nu poate rivaliza cu Opt femei, intens frecventată când trebuie dat de lucru actriţelor, dar textul are viitorul înainte) -, încât iarăşi nu cred că ar mai fi necesare prea multe comentarii.

Oricum, nu atât la exegeze critice îndeamnă povestea cu amintiri şi isprăvi din armată, cu bune şi rele petrecute în vreme de război, cu umilinţe dar şi cu complicate raporturi inter-umane cu rafinament surprinse, ci, mai curând, la înscenări profesioniste imposibil de realizat în absenţa unor actori buni, stăpâni pe meserie şi pe mânuirea atent cumpănită a trucurilor comice de tot felul, dar şi pe mânuirea pe muchie de cuţit a sentimentelor.

Or, exact acest examen trebuiau să îl treacã opt tineri actori ai Teatrului Regina Maria din Oradea şi regizorul, în 2011 când a avut loc premiera, la fel de tânăr Ovidiu Caiţa, invitat de la Teatrul de Nord din Satu Mare. Examenul în sine nu e tocmai de colea, proba bulevardului e mai dificilă decât pare la prima vedere. Acestor dificultăţi intrinseci genului, li s-au mai adăugat, în cazul montării orădene, altele suplimentare. Biloxi Blues trebuia să reprezinte Teatrul orădean în concursul aferent festivalului consacrat piesei scurte, ediţia 2011.. Or, piesa lui Neil Simon numai scurtă nu e, aşa că regizorului Ovidiu Caiţă i-a revenit sarcina de a tăia şi redimensiona în aşa felul textul încât el sã încapă în cele 90 de minute admise. Operaţie deloc simplă fiindcă Neil Simon scrie atât de aşezat, atât de fără fisură, încât orice intervenţie neinspirată ori neavenită, orice agresiune ar putea costa scump, ba chiar, în cazuri extreme, s-ar  fi putut solda cu o catastrofă. Ovidiu Caiţă a riscat şi a câştigat. Coerenţa, inteligibilitatea, tectonica şi savoarea textului au rămas  neatinse.

 Drept consecinţă, felului aşezat în care scrie dramaturgul american îi corespunde un spectacol pe măsură. Cu o regie bună, discretă  şi totuşi vizibilă (în sensul bun al termenului) în fiecare moment al spectacolului. Cu o distribuţie riguros întocmită şi ferm condusă, cu roluri atent elaborate şi fără bemoli ori diezi inutil plasaţi interpretate. Pavel Sîrghi şi Şerban Borda (în ipostaza de “duri”, cărora cei doi actori le marchează cu minuţie nuanţele şi diferenţele), Florian Silaghi (“împrumutat” de la Teatrul Arcadia), în aceea de băiat bun, dar cu oarecare lipsuri, desigur corectabile, reuşită ce îndemna atunci şi la “împrumuturi” viitoare care, din păcate, nu s-au mai produs), Răzvan Vicoveanu (în rol de personaj pozitiv şi de povestitor reflexiv, alter-ego al dramaturgului), Ciprian Ciuciu (în dificilul rol Arnold Epstein, depozitarul lecţiei demnităţii şi compasiunii, pe care reuşeşte să nu le contamineze cu melodramă), Richard Balint (interpretului năpraznicului, dar, în fond, atât de vulnerabilului sergent Toomey), Adela Lazăr (Daisy, o prostituată cu experienţă şi cu umor, care ştie şi a vãzut multe) şi Alexandru Rusu (un Hennessey, mereu vinovat de câte ceva) îşi fac cu succes datoria. Scenografia gândită de Szabó Anna Boglarka e inspirată, eficientă, contribuie în modul ei propriu la dinamismul spectacolului, e, cum se spune, “funcţională”, asta însemnând că e cât se poate de izbutită. 

Rolurile din piesa lui Neil Simon nu sunt nicidecum uşoare. Însă pe lângă aceste dificultăţi, echipa de la Biloxi Blues a mai avut de surmontat încă una. Nici ea una de colea. Premiera trebuia să nu contrazică buna impresie lăsată de cea a Scripcarului pe acoperiş. Să nu lase impresia că izbânda aceea a fost un accident fericit. Spectacolul a reuşit şi asta.

Teatrul Regina Maria din Oradea

BILOXI BLUES de Neil Simon

Traducerea: Ştefan Statnic

 Regia artistică: Ovidiu Caiţa

 Scenografia: Szabó Anna Boglarka

 Cu: Pavel Sîrghi, Şerban Borda, Florian Silaghi, Rãzvan Vicoveanu, Ciprian Ciuciu, Richard Balint, Adela Lazăr, Alexandru Rusu;

Data  difuzării online:26 aprilie 2020

3. Bătrâna noastră Ţiganiadă şi dulcea limbă românească

Ştim încă din anii 80, din vremea începuturilor lui regizorale, că lui Alexandru Dabija îi plac nespus poveştile şi că îi este cum nu se poate mai dragă limba română.

Ne-a dovedit-o în repetate rânduri, atunci când s-a apropiat şi a adus pe scenă Jucăria de vorbe, când ne-a înfăţişat „tragedia gastronomică” din Capra cu trei iezi, când a înscenat o pagină formidabilă din Moromeţii lui Marin Preda, când ne-a prilejuit reîntâlniri cu Ivan Turbincă şi Dănilă Prepeleac ori cu feeria Sânziana şi Pepelea. Toate scrieri fundamentale ale literaturii române, toate “monumente de limbă românească”, aşa cum spuneau pe vremea mea ‘’dascăli mâncaţi de molii’’ pe care exclusiviştii din ziua de azi ar vrea să îi vadă goniţi din şcoli. Aşa cum ar dori să îi vadă şi pe Creangă, pe Arghezi, pe Eminescu eliminaţi din manualele şcolare pe motiv că ei nu ar mai spune nimic tinerei generaţii. Că plictisesc şi că ar fi inabordabili.

Şi totuşi. Ce ne facem cu realitatea că în seara în care am ajuns eu la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca ca să văd spectacolul cu Ţiganiada, montat acolo de Alexandru Dabija, pe scenariul lui Cătălin Ştefănescu, erau zece de tineri care aşteptau la un bilet în plus şi care au fost nespus de fericiţi în clipa în care s-au văzut intraţi în sală. Deşi ştiau că textul e vechi, învechit, de la începutul secolului al XIX lea.

Sigur, se poate ca unii auzind că la Naţional se joacă epopeea eroi-comico-satirică a lui Ion Budai Deleanu în care este vorba despre ţigani, despre nunta lui Parpanghel cu Romica, despre cearta pe formele de guvernământ să se fi aşteptat ca totul să le fie livrat într-un ambalaj muzical. Eventual creat de Ada Milea, cu care Dabija a colaborat şi colaborează frecvent. M-am aşteptat şi eu la asta. Chiar şi acum, cu ocazia reîntâlnirii on line cu montarea, când ştiam că nici nu poate fi vorba. Se poate ca unii dintre sus-numiţii spectatori să fi fost dezamăgiţi de data aceasta. Într-un fel, se poate spune că acum Alexandru Dabija le-a oferit mult mai puţin. Mai exact, aproape doar o lectură cu voce tare a primei şi unicei epopei terminate din literatura română.

Critica literară mai veche, de pildă, “divinul” G. Călinescu era fascinat, precum este şi Alexandru Dabija, de limba inegalabilă din Ţiganiada. Critici din ziua de azi, aşa cum este Nicolae Manolescu, au insistat asupra caracterului baroc al scrierii lui Budai-Deleanu. Un baroc pe care îl adaptează, atenuează, redimensionează, comentează, interpolează prin intermediul “poeţilor” goi sau îmbrăcaţi aduşi pe scenă, poeţi al căror rost principal este aceea de a face legătura între secvenţe, autorul dramatizării, Cătălin Ştefănescu. Sigur, şi eu, critic cârcotaş, şi publicul extrem de generos, care a aplaudat la final câteva minute bune în picioare ne-am fi dorit un plus de dinamism, ceva mai multă concentrare, un pic mai mult umor. Adică sare şi piper în cantităţi mai generoase. Eu, criticul care se recunoaşte a fi niţel prea pus pe descoperitul lucrurilor nu tocmai împlinite, aş fi dorit ca unii dintre actori să ştie să rostească ceva mai bine limba din scrierea lui Ion Budai-Deleanu, să aibă un plus de abilităţi în mânuirea microfoanelor, să fie mai siguri pe text. Era de dorit ca însuşi Alexandru Dabija să insiste mai mult în vederea unificării stilurilor de joc fiindcă se vede cu ochiul liber că unii interpreţi joacă de parcă s-ar fi transferat la Teatrul Puck, alţii în cheie apăsat trăiristă, o a treia categorie preferă detaşarea.

În distribuţia spectacolului se regăsesc cam toţi componenţii trupei actuale a Naţionalului clujean. Unii (Anca Hanu, Matei Rotaru, Silvius Iorga) dobândesc un plus de vizibilitate fiindcă lor le revine cel mai  des misiunea de a-l interpreta pe “Poet”. Alţii (Ionuţ Caras, Dan Chiorean, Adrian Cucu, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Patricia Brad, Dragoş Pop) deoarece joacă cu desen vizibil şi colorat personaje cu nume sonore (Parpanghel, Romica, Janalău, Tandaler, Satana, Vlad Ţepeş, Dumnezeu), o a treia categorie (Mihai- Florian Niţu, Elena Ivanca, Adriana Băilescu, Angelica Nicoară, Ruslan Bârlea, Sânziana Tarţa, Alexandra Tarce, Ioan Isaiu, Radu Dogaru, Cristian Rigman, Diana Buluga) pentru joacă bine ori îşi fac pur şi simplu datoria.

Decorul creat de Cristian Rusu este destul sau doar aparent de simplu. În principal, un imens dispozitiv cu umeraşe pe care se găsesc costume negre şi cămăşi albe. Decorul acesta deţine calitatea esenţială de a se afla în distribuţie complementară cu costumele create de Dragoş Buhagiar. Aşa încât seara petrecută la Naţionalul clujean este departe de a fi una pierdută.

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- ŢIGANIADA

 Scenariu de Cătălin Ştefănescu după Ion Budai-Deleanu

 Regia: Alexandru Dabija

 Decorul şi recuzita: Cristian Rusu

 Costumele: Dragoş Buhagiar

 Cu: Adriana Băilescu, Ruslan Bârlea, Patricia Brad, Diana Buluga, Ionuţ Caras, Dan Chiorean, Adrian Cucu, Radu Dogaru, Cristian Grosu, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Silvius Iorga, Ioan Isaiu, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Angelica Nicoară, Mihai- Florian Niţu, Dragoş Pop, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce, Sănziana Tarţa

 Data difuzării on line: 27 aprilie 2020

 P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zâna-măseluţă.