Nimic rău în asta. Dimpotrivă. Sebastian este unul dintre dramaturgii mei preferaţi. Aşa că am încercat să înfrunt şi slaba calitate a sunetului din înregistrarea spectacolului cu piesa  Ultima oră, montat cu multă vreme în urmă, sub titlul Afacerea Protar de actorul George Motoi pe scena Teatrului Fani Tardini din Galaţi, am urmărit cu nedisimulată plăcere felul iconoclast în care a pus în scenă Alexandru Mâzgăreanu Steaua fără nume la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, iar joia trecută am văzut Jocul de-a vacanţa, în versiunea regizorală a lui Erwin Simsesohn, spectacol de la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Despre care am intenţia să dau seama în rândurile ce urmează.

Am recitit capitolul pe care regretatul meu coleg Mircea Ghiţulescu i l-a dedicat lui Mihail Sebastian în Istoria dramaturgiei româneşti contemporane. Se vede şi se simte de la o poştă, preţuitul critic şi istoric de teatru nu se număra printre fanii autorului Oraşului cu salcâmi. Fac în cele ce urmează o scurtă sinteză a ceea ce scrie Mircea Ghiţulescu despre Jocul de-a vacanţa, piesă în care Sebastian “aduce fronda împotriva existenţei rutiniere pe care avea să o radicalizeze, doi ani mai târziu, George Ciprian în Capul de răţoi”. Reamintesc, Jocul de-a vacanţa a însemnat debutul scenic al lui Sebastian şi s-a consumat în anul 1938, pe scena de la Teatrul Comedia.

Ştefan Valeriu, personajul principal masculin al piesei, nutreşte ambiţia reformării “prin acţiuni huliganice” a vieţii. Măcar o lună pe an vrea să procedeze la o astfel de revoluţie. O face în spaţiul pensiunii Weber din care exclude fraudulos telefonul, radioul, scrisorile, jurnalele, adică “elimină toate legăturile cu exteriorul”. De la un moment dat încolo, lui Ştefan Valeriu I se alătură Corina, ‘’ apariţie feminină solitară, prea gureşă pentru a fi enigmatică, prea voluntară pentru a fi şi distinsă, care aplică reforma lui Valeriu asupra indivizilor, instituind o mică revoluţie ale cărei fericite victime inconştiente vor fi halucinatul funcţionar de minister Bogoiu, care se refugiază în călătorii imaginare pe oceanele lumii (asemenea, mai târziu, lui Miroiu, evadat în astronomie), dar şi maiorul pescar, şi Madam Vintilă care, rămâne, totuşi, o rutinieră a pasiunilor de vacanţă ‘’.  Lui Mircea Ghiţulescu  nu îi e deloc pe plac Corina (mai încolo  va spune despre ea că e un personaj sâcâitor şi că e ostentativă în reacţii şi discursuri), criticul are o oarecare îngăduinţă pentru actul al doilea al piesei “unde trăirea în imginar produce stări de magie” (e vorba despre savuroasele visări ale lui Bogoiu), aproape că solicită aruncarea la coş a întregului act al treilea.

Faceţi acum, stimaţi cititori, exerciţiul de imaginaţie de a pune bemoli (mulţi!) celor scrise de Mircea Ghiţulescu şi cred că astfel veţi ajunge la adevărul piesei. Care e şi acela al spectacolului de la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Spectacol onest, cinstit, corect, fidel textului lui Sebastian. Spectacol al textului, nu al bibliografiei sale critice şi nici unul al unei inutile şi autoadmirative fantezii regizoarle. Este vorba despre un spectacol a cărui acţiune se petrece exact în timpul şi în locul în care l-a proiectat autorul lui. Erwin Simsensohn a învăţat multe din excesele şi libertăţile nejustificate pe care şi le-a asumat atunci când a montat  Steaua fără nume la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. De data aceasta se mulţumeşte -şi bine face !- să servească inteligent, profesionist piesa (acelaşi lucru îl îndeplineşte şi scenografa Alina Herescu) şi să pună în evidenţă virtuţile actorilor.

Rezultatul ? O montare echilibrată, un spectacol nu dulceag, nu lăptos, fără surâsuri ciocolatii adresate spectatorilor, dar care are poezie. Fiindcă Sebastian a scris o comedie lirică, iar regizorul a ţinut cont de asta. Emilian Oprea este un  Ştefan Valeriu şi tăcut, şi romantic, şi introvertit, şi împăcat cu sine, dar deloc patetic. În sensul rău, american al termenului continut în dispreţuitoarea afirmaţie You are pathetic!. La început, Ştefan Valeriu al lui Emilian Oprea pare indiferent, apoi ironic, mai încolo amuzat –îngăduitor, dispus la negocieri şi armistiţii, pe urmă îndrăgostit-adolescentin. Spre deosebire de Miroiu, cel din Steaua fără nume, Ştefan Valeriu al lui Sebastian, Ştefan Valeriu al lui Emilian Oprea protestează atunci când este părăsit, dar o face degeaba.  În final apare înfrânt şi parcă pregătit să revină la singurătatea şi realitatea celor 34 de ani ai personajului. Corina Moise nu e o Corina languroasă, dulceagă, este, cum spune Mircea Ghiţulescu, şi gureşă, şi voluntară, dar, şi aici Corina Moise îl contrazice pe critic, Corina e fermecătoare. Îi farmecă pe Ştefan şi pe Jeff, îi convinge pe ceilalţi să accepte jocul ei şi al lui Ştefan. Valentin Terente elaborează un Bogoiu încă tânăr, dar deja cu ticuri, deloc ridicol, salvat de caragioslâc dd jocul pe care i-l propune Corina.  Simpatic Ciprian Nicula în Jeff , fără excese de vulgaritate, cum prea adesea se întâmplă personajului în chestiune, Narcisa Novac în Madam Vintilă, bun Marcel Turcoianu în Maiorul. Pete de culoare aduc Zane Jarcu (Un călător), Cătălina Nedelea (O călătoare), Elena Andron (Agnes). Dar şi Adrian Ştefan în Mecanicul. Nu degeaba este acesta tocmai de la Bucureşti. Şi  nu degeaba e niţel cam surd.

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

„Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian

Regia: Erwin Şimşensohn

Scenografia: Alina Herescu

Light Design: Daniel Klinger

Distribuţia:

Ştefan Valeriu – Emilian Oprea

Corina – Corina Moise

Bogoiu – Valentin Terente

Madame Vintilă – Ramona Gîngă/Narcisa Novac

Maiorul – Marcel Turcoianu

Jeff – Ciprian Nicula

Un călător – Zane Jarcu

O călătoare – Cătălina Nedelea

Agnes – Elena Andron

Mecanicul – Adrian Ştefan

Credit foto: Maria Ştefănescu

Data difuzării on line: 8 aprilie 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy.