Ca şi la data premierei, şi acum, cu ocazia vizionării în formulă online, O noapte furtunoasă mi se pare a fi un spectacol de un comic integral, adică mustind de umor de la capăt la alta. Comic Integral şi debordant. Spectacolul cumulează o dublă calitate. Mai întâi, pentru că - utilizând o claviatură amplă de posibilităţi şi de strategii- regizorul a sondat adânc , concentrându-se mai puţin asupra inventarierii a tot felul de soluţii vizuale, deşi nici ele nu sunt defel deficitare, cât, mai cu seamă, pe identificarea specificului fiecărui personaj. I se dezvăluia astfel spectatorului un altfel de Mihai Măniuţiu, la ora aceea aproape clasicizat de montări precum cea cu Săptămâna luminată , ori cele cu Richard III sau Richard II. În al doilea rând, fiindcă “noul Măniuţiu” era, de fapt, unul înşelător. Aparent, se identifica cu cineva care a studiat conştiincios, a făcut notiţe după tot ceea ce s-a scris despre Caragiale- de la Maiorescu la, să zicem, Florin Manolescu, şi  apoi a transpus scenic  exegeza critică. Găsind echivalenţe  vizual-cinetice pentru tot ceea ce a descoperit prin cărţi.

Nimic mai fals. Tot ce a găsit graţie lecturilor- şi sunt sigur că au fost multe şi aplicate- a fost supus de regizor unei inteligente operaţii de recombinare, fapt de natură să amplifice caratele de originalitate ale spectacolului. 

Mihai Măniuţiu a ajuns, precum odinioară Maiorescu, la concluzia că ‘’printre aceste figuri  cu straniul lor veşmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agită  pornirile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi, mai ales, exploatarea celor mărginiţi, cu ajutorul frazelor declamatorii, unul dintre semnele caracteristice epocii noastre‘’. Regizorul a înţeles, tot asemenea lui Maiorescu, că “personajele sunt stafii fără trup, iluzii fără adevăr” şi le-a pus să defileze în ceea ce el însuşi numeşte, într-un articol publicat în revista Teatrul azi, ‘’o feerie apocaliptică’’.

Apoi, tot regizorul a fost cel ce a făcut astfel încât spectacolul să confirme că O noapte furtunoasă, s-ar putea foarte bine numi O noapte nebună  ori, mai aproape de adevăr, Noaptea nebuniilor erotice fiindcă , aşa după cum observa V. Fanache, majoritatea personajelor par ca ieşite din  minţi.

Măniuţiu a elaborat un adevărat spectacol Caragiale. Fără ocheade parşive şi ieftine aruncate politicianismului contemporan, fără a cădea în cabaret, fie el politic sau nu, fără a fi mânat de dorinţa (mă rog, ambiţul), de a ne arăta prin tot felul de artificii cât de contemporan este dramaturgul. A plasat acţiunea acolo unde şi-a dorit-o, iniţial, Caragiale însuşi, adică în grădina casei lui Jupân Dumitrache, grădină imaginată ca ‘’o sugestie de Epinal a Edenului, a grădinii primordiale’’.

 Acolo, în grădină se aude ceasul de la Stabiliment bătând ora fatală, dar şi şuierăturile unei locomotive ce se va dovedi a fi una fatală. Acolo, în grădină, se află o cişmea cu amoraşi (simbolul kitschului), cişmea pe lângă care se plimbă erotomanii caragialieni. În grădină se consumă drama  cu repetiţie ai cărei protagonişti sunt Veta şi Chiriac. Acolo îşi rosteşte Veta, cu patos şi energie, cu un tragism trucat, discursul  nefericirii ei, convinsă că tot acolo se va produce împăcarea. Şi tot în grădină se arată, în toată splendoarea lui, tragismul suferinţei lui Chiriac  care, cu un melodramatism ieftin, şi, la rândul lui, tot cu repetiţie, ameninţă cu sinuciderea, deşi e limpede, atât pentru el cât şi pentru Veta, că nu îşi va înfige cu nici un chip în piept şpanga. Tot în grădină se consumă atât de comentata scenă a cititului gazetei, acolo Jupân Dumitrache se lasă cuprins de caracterul oracular al ziarului pe care îl maltratează, decodându-l cu caraghioase etimologii populare domn Nae Ipingescu. Acolo, Ziţa îşi aşteaptă idolul, pe Rică Venturiano, autor de texte profetice. Acolo se va produce împăcarea generală. În grădina casei, aflată într-o continuă, nesfârşită renovare, personajele din Noaptea furtunoasă încearcă voluptatea confesiunii, a taifasului, acolo se capitalizează şi se risipesc spovedanii, acolo se aglomerează momentele comice şi tot acolo se revarsă comicul nesfârşit al personajelor.

Totul pare a fi, aşadar, ca în Caragiale. Şi atunci ? Unde e noutatea spectacolului? În mai fiecare nişă a lui, în multitudinea de nuanţe cu care sunt rostite replicile, în felul deopotrivă natural şi atipic în care sunt imaginate personajele.

Atipică e, în primul rând, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu, ponderea femeilor. Călinescu credea că acestea ar fi fără interes, mai degrabă, vulgare. Nicidecum, pare să spună în felul în care îşi scrie spectacolul, regizorul nostru. El face din lasciva Veta o predecesoare calificată a Miţei Baston. Oana Pellea mizează pe un efect maxim, accentuând energic o falsă dramă a femeii disperate, rostind cu participare deliberat îndoielnică, un text ce expune drama femeii seduse şi abandonate fără vreo raţiune anume. În fond, Veta e o théâtreuse  de mahala care, odată petrecută împăcarea, îşi regăseşte energia, starea ei naturală şi rânjeşte viclean în momentele în care e acuzată de adulter. Romanţioasa Ziţa, cea cu dramele Parisului, devine în senzaţionala interpretare a Dorinei Lazăr, o bomboană fondantă mişcătoare. Personajul e înzestrat cu un haz nebun, Ziţa pare o vestală supraponderală a iubirii, cu delicateţuri mimate de domnişoară de pension. Ziţa e mereu gata să intre în noi aventuri erotice, e o devoratoare de amor, iar faptul e simţit şi de bietul Spiridon care, în interpretarea lui Marius Stănescu, nu se limitează a mai fi doar un agent şi un martor al nebuniei din noaptea cu pricina. Spiridon îi face şmechereşti ochi dulci Ziţei, o imită, o maimuţăreşte, anticipând din toate acestea oareşice profit. Nu doar de natură pecuniară, gândindu-se, pesemne, că ar putea fi, la o adică, un posibil beneficiar al surplusului sentimental al femeii. Pentru Marin Moraru, Jupân Dumitrache se identifică cu Caraghiosul în stare pură. El reprezintă o explozie de vorbe, se arată mereu o fiinţă congestionată, aproape dezarticulată. Fiecare parte a trupului său se mişcă independent, într-un balet haotic şi dizgraţios, dezvăluind caracterul alunecos al personajului. In imediata apropiere a personajului jucat de Marin Moraru, se află Rică Venturiano, apelat cu duioşie şi cu o voluptate aparte, cumnate, personaj interpretat scânteietor de Marian Râlea, cuceritor şi el prin felul în care ăşi dezarticulează trupul şi prin chipul apoplectic în care îşi debitează discursul patriotard. Un craidon pseudo-romantic e Chiriac, în interpretarea lui Marcel Iureş, în vreme ce Gheorghe Dinică desfăşoară un joc multietajat ce sintetizează analfabetismul şi viclenia funciară a lui Nae Ipingescu.

Schelele care înconjoară casa lui Jupân Dumitrache sunt temeinice. Aş cuteza să spun că sunt la fel de durabile precum tranziţia noastră, cam la fel şi în 1997-1998, şi în 2020. Îndrăznesc să cred, aşa cum făceam şi în cronica publicată în nr. 1/1998 al revistei Familia, dar şi în cartea Mihai Măniuţiu-Ipostaze esenţiale (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008) că, în acest detaliu al decorului creat de Octavian Neculai, e camuflată unica aluzie politică a spectacolului. Mie, acele schele, sugerând construcţia predestinată neterminării, mi-au amintit de săvârşirea fără desăvârşire pe care o invoca Dumitru Drăghicescu. Astfel privite lucrurile, apariţia botului uriaş al locomotivei ce striveşte schelele provizoratului etern nu mi se mai pare o simplă găselniţă regizorală, menită să-l şocheze, la finalul reprezentaţiei, pe spectator. Feeria carnavalescă supradimensionată ce ni s-a oferit până în acea clipă e urmată de apocalipsă. Căci poate doar un element destructiv mai poate salva măcar ceva din această lume à rebours.  

Teatrul ODEON &SMART

O NOAPTE FURTNOASĂ de Ion Luca Caragiale

Regia:Mihai Măniuţiu
Decor: Arh.
Octavian Neculai
Costume: Janine Fashion Design

Distribuţia:
Jupân Dumitrache: Marin Moraru
Nae Ipingescu: Gheorghe Dinică
Ziţa: Dorina Lazăr
Veta: Oana Pellea
Chiriac: Marcel Iureş
Rică Venturiano: Marian Râlea
Spiridon Marius Stănescu

Data difuzării online: 11 iunie 2020