1.La folle journée

Dezarmantă, deşi nu riguros exactă afirmaţia lui Silviu Purcărete în conformitate cu care D-ale carnavalului de la Teatrul Naţional din  Sibiu ar fi o montare tradiţională. Dezarmantă, fiindcă din partea lui Purcărete ai fi îndreptăţit să aştepţi un spectacol de natură să provoace o revoluţie în caragialeologie. Cu atât mai mult cu cât regizorul nu a prea înscenat texte din creaţia geniului tutelar al teatrului românesc, însă atunci când a făcut-o (O scrisoare pierdută pe scena Teatrului Mic din Bucureşti, spectacol ce a avut premiera în luna aprilie 1988), a reuşit să provoace un oarecare seism prin modul în care a redesenat piesa. Un seism condiţionat şi, în oarecare măsură determinat şi favorizat, de amestecul de zvon şi de realitate ce glăsuia că O scrisoare pierdută ca şi Caragiale însuşi nu prea sunt pe placul celor două cabinete ce ar vedea în partitura clasică nedorite ocazii de a fi luate în derâdere.

Nu prea ştiu eu exact ce gândea cu adevărat Suveranul, nici ce îi trecea prin tărtăcuţă sinistrei lui soţii, nu prea ştiau asta nici cei însărcinaţi cu aprobarea repertoriile, drept care, spre a se pune la adãpost de posibile neplăceri, apelau preventiv la  proverbul Paza bună trece primejdia rea. Avem acum cartea de memorii dialogate a directorului de atunci al Teatrului Mic, Dinu Săraru, aşa că ceea ce nu ştiam în 2011 ,atunci când la Naţionalul sibian avea loc premiera spectacolului revăzut online, am început să dibuim mai clar şi măcar ştim  cine şi ce a urzit şi , mai ales, ce a turnat.

Dar revenind. Nu socotesc a fi fost întru totul exactă afirmaţia regizorului, afirmaţie citată  mai sus deoarece spectacolul din 2011 era departe de a fi unul tradiţional. Nu era nicidecum în spiritul lui Sică Alexandrescu, simbolul tradiţiei atunci când vine vorba despre Caragiale, nu avea nimic în comun cu celebrele caiete de regie ale fostului prim-regizor al Naţionalului bucureştean. Există/existau în toate compartimentele montării suficiente semne de noutate, mai peste tot se face simţită capacitatea de invenţie a directorului de scenă şi a principalilor lui colaboratori- scenograful Dragoş Buhagiar şi compozitorul Vasile Şirli - dar abaterile semnificative de la norma textului sunt mai greu, dacă nu imposibil de detectat. Cu norma s-a jucat, totuşi, de astă-dată Silviu Purcărete, dar a făcut-o în aşa mod încât niciodată  ea nu a fost cu adevărat violentată. Drept care seismului din aprilie 1988 nu i-a urmat în 2011 aşteptatul cutremur de mare intensitate.

Spectacolul sibian e/era unul, indiscutabil, bun, dar nicidecum  de natură să stârnească dispute, controverse, lupte. E/era unul al textului ale cărui limite nu le forţează nici un moment Silviu Purcărete. Fireşte, el citeşte creator piesa şi o montează ca atare. Dar creaţia lui are o măsura şi asta se simte peste tot. De unde, poate, uşoara senzaţie de insatisfacţie cu care am părăsit acum 9 ani sala de spectacol. Nu fiindcă aş fi aşteptat să vină vremea când comediile lui Caragiale să nu mai poată fi suportate pe scenă, aşa cum profeţea, înşelându-se magistral, Mihail Dragomirescu, ci pentru cã tare mi-aş fi dorit ca Purcărete sã îşi dureze în aşa fel demersul creator încât spectacolul lui să fie o veritabilă folle journée, ba încă şi mai şi. Care să aibã aceeaşi portanţă precum a avut-o spectacolul de la Bulandra din 1966 al lui Lucian Pintilie.

Or, nici măcar cel mai conservator critic literar nu avea în 2011 vreun motiv să strige, dupã modelul lui Şerban Cioculescu Jos mâinile de pe Caragiale! Tot la fel cum nici un critic de teatru nu avea nici cel mai mic temei să declanşeze o polemică, nici măcar de dimensiunea celei stârnite pe marginea modului în care a montat Alexandru Dabija Noaptea furtunoasă la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. Cu Oltiţa Cîntec în chip de acuzator public şi cu Marina Constantinescu ca drept apărător al libertăţii de creaţie.

 Da, e adevărat, Purcãrete a fost animat de dorinţa de a face din D-ale carnavalului a sa folle journée. A integrat textul în limita celor 24 de ore prescrise de regulile clasicismului. Povestea începe cândva în zori şi se încheie în zorii zilei următoare, atunci când toatã lumea, deşi obosită, sau poate tocmai de asta se mai aşază, totuşi, o dată la masã. La începutul ciclului celor 24 de ore, ne întâmpină scena scăldată în semi-obscuritate. Pe scenă e împrăştiat nisip, peste nisip se găseşte un covor. Accesul până în zona respectivă pare a fi unul nu tocmai la îndemână. E nevoie ca doritorii să facă echilibristică, să calce pe cărămizile ce îi pot feri de bălţile doar sugerate de decorul lui Dragoş Buhagiar. Indiciu limpede că nici lui Purcărete, nici lui Buhagiar nu le-a trecut prin cap să facă un spectacol naturalist ori mizerabilist. Undeva, în plan secund, zărim ceva ce seamănă a coş de gunoi (nu, nu e nici cel mai mic exces de gunoi în acest spectacol), recipient din care un om masiv, ce se va dovedi a fi Ipistatul (Cristian Stanca) recuperează un acordeon care îi va fi mai încolo de mare folos band-ului carnavalului (D-ale Band, compus din Ema Veţean, Veronica Arizancu, Codruţa Vasiu, Emöke Boldiszár, Eva Ungvari, Vlad Robaş, Tomohiko Kogi, Claudiu Fălămaş, Liviu Vlad, ce vor cânta, care la vioară, care la trompetă, care la tobe, care la acordeon, care la flaut, muzica lui Vasile Şirli îngemănându-se, îngânând-o, contrazicând-o, persiflând-o pe cea venită dinspre casetofonul cumpărat de la ambulanţi, cu care va apărea ceva mai încolo erotomanul meloman Nae Girimea, iremediabil emoţionat de Norma. Dupã care matinalul Ipistat va dirija grijuliu intrarea în scenă a unui camion imens (viitoarea sală de bal) din care un chelner adormit va căra mecanic, prostit, cu ochii împăiejeniţi de somn, navete de băutură.

E dimineaţă tare şi pentru Iordache (Marius Turdeanu) ce nu şi-a desăvârşit încă toaleta zilnică. Deocamdată e la bustul gol, se pare că tocmai a terminat cu bărbieritul, aşa că nu se aştepta nicidecum să bată cineva la uşa frizeriei lui Nae Girimea. Care mai matinal decât oricine, a plecat cu treburi ale căror rosturi numai el le ştie. Aflăm însă de îndată ce rost l-a determinat pe masivul, violentul, simţitorul Iancu Pampon (Constantin Chiriac) să plece dis de dimineaţă de acasă şi să atace în forţă uşa frizeriei. Iordache, pirpiriu, puţintel la trup, cedează curios- temător asaltului, ascultă povestea tradusului în amor, dar îşi face, totodată, datoria şi înlătură hârtia de împachetat care a acoperit până atunci scaunele şi oglinzile masive, toate luate cu chirie, aşa după cum vom afla ceva mai la vale.

Foto: TNRS, Zoltan Rab 2018 

Apar, rând pe rând, Mache Rãzãchescu - Crăcănel, înalt, subţirel, îmbrăcat în blănuri ( Adrian Matioc îl imaginează într-un chip ce pe mine mă determină să îl citesc drept un fel de frate mai mare al lui Rică Venturiano, lipsit însă de şiretenia acestuia), Miţa Baston (Ofelia Popii) şi ea în blana luată direct peste combinezon, indiciu limpede că şi ea e tare dornică să reguleze cât mai degrabă problema traducerii în amor, Catindatul la percepţie (un fel de tinerel mai bătrâior, jucat de Liviu Pancu) iar mai apoi o Didina Mazu la cub. Mai greu de înţeles de ce a recurs Silviu Purcãrete la trei actriţe care să interpreteze respectivul personaj-Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Mureşan- dacă nu s-a dorit a se sugera astfel nu doar nebunia ci şi dimensiunea ambiţului erotic al atât al fercheşului Nae cât şi al uriaşului Iancu Pampon. Apare, în fine,  şi împricinatul Nae Girimea, bărbat cu experienţă flăcău tomnatic, dar încã cu şarm (desenat ca atare şi înzestrat şi cu o mustăcioară de führer de Nicu Mihoc). Cu toţii intră în frizerie, spun că se grăbesc, dau semne de agitaţie extremã, aruncă câte o privire peste gazeta risipită în cãteva exemplare, nimeni însă nu pare dornic să o citească, dar sunt dispuşi să aştepte oricât pentru a-i da de cap afacerii ce le-a atins naturelul simþitor.

Asta în vreme ce Bandul repetã, pregătindu-se pentru noaptea nebună a Carnavalului. De pregãtit pentru carnaval se pregătesc şi oamenii Ipistatului, însă fie diurn, fie nocturn nu uită de datorie (Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Edi Pătraşcu), cum nu au uitat nici Jupân Dumitrache, nici Ipingescu în O noapte furtunoasă.

În partea a doua a spectacolului (resimţită ca atare, în pofida faptului că reprezentaţia se joacă fără pauză) peste mobilele, oglinzile şi covorul din frizeria lui domn Nae Girimea s-a aşternut o imensă folie de plastic în care adesea se încurcă, se afundă eroii farsei, exact în momentele în care goana lor (recunoaşterea unei fatalităţi oarbe ce mână personajele, după cum scria cândva Maria Vodã-Cãpuşan în exegeza Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982) ar trebui să fie mai nebună ca niciodată.  

În spectacolul de la Sibiu, goana aceasta este adesea una voit împiedicată, parcă anume gândită în acest chip spre a se arăta că nici astfel pentagonul amplificat prin voinţã regizorală nu poate ajunge la autenticitate. În spatele scenei a apărut grătarul de mititei, şi-au făcut de asemenea apariţia şi mascaţii, gunoierii, bucătăresele, corul (Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Viorel Raţă, Cristina Stoleriu), iar pe laterală chelnerul, parcă ceva mai înviorat, toarnă mecanic halbe de bere şi mastică. Celor doi încornoraţi, Iancu Pampon şi Crăcănel, scenograful Dragoş Buhagiar le-a găsit costume cât se poate de potrivite - primul e deghizat în urs, cel de-al doilea în iepure, fiecare purtând şi un caracterizant nas de clovn- în vreme ce nevinovatul Catindat e înveşmântat în mireasă.

Tunã, plouă cumplit în noaptea carnavalului, până şi energica Miţa, jucată cel mai adesea ca atare de Ofelia Popii, cade repetat ca fulgerată între faldurile învelişului de plastic pentru a-şi regăsi mai apoi din nou forţele, energia, gesturile dezacordate, vocea specificã unui teatru ţipat (invocat de V. Fanache în cartea Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984), definitoriu pentru condiţia ei dominantă de théâtreuse de mahala.

Personajele aleargă, dar parcă doresc mai mult decât orice repausul. Drept care, ori de câte ori au ocazia se iau loc spre a-şi mai trage suflarea pe lăzile ordinare din care au dispărut deja sticlele cu băuturi. Puţina lor minte e stimulată de dorinţa sfârşitului să accepte finalul culinar grăbit de şmecheria pusă la cale de Nae Girimea.

Un plictis organic, disimulat ori sublimat în bucuria mesei cu pâine, salam şi cârnaţi îi atinge către zori pe toţi cei ce au alergat bezmetic. Plictisul acesta mascat de zâmbete şi veselie simulată îi face să accepte pe mai departe insecuritatea amoroasă  căreia mai devreme au simulat că ar dori sã îi pună capăt în această folle journée. Care nefiind, poate, suficient de folle cu siguranţă că se va repeta căci ochii damelor vor fi pe mai departe la fel de alunecoşi, inimile la fel de zburdalnice, iar moralitatea şi convenţiile la fel de instabile ca şi până acum. În pofida ori în concordanţîăcu acel viceversa atât de specific modului lor de existenţă inconsistentă.

Teatrul Naţional ‘’Radu Stanca’’ din Sibiu-

DALE CARNAVALULUI de I.L. Caragiale;

 Regia: Silviu Purcărete;

Scenografia şi costumele: Dragoş Buhagiar;

Muzica: Vasile Şirli; Light design: Silviu Purcărete şi Dragoş Buhagiar;

 Cu: Marius Turdeanu, Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Liviu Pancu, Adrian Matioc, Nicu Mihoc, Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Mureşan, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Edi Pătraşcu, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Viorel Raţă, Cristina Stoleriu, Sânziana Stan şi Ema Veţean, Veronica Arizancu, Codruţa Vasiu, Emöke Boldiszár, Eva Ungvari, Vlad Robaş, Tomohiko Kogi, Claudiu Falamaş, Liviu Vlad şi câinele Bunny (instructor: Silviu Stan);

Data difuzării on line: 19 aprilie 2020

2. Prejudecăţi şi mituri spulberate

Decizând să monteze, în stagiunea 2012/203 Pălăria florentină la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, regizorul Silviu Purcărete a întreprins trei acte cu semnificaţie simbolică. Primul depăşeşte sfera artisticului şi o acoperă, mai curând, şi la modul exemplar, pe aceea a moralei şi a sentimentelor. A durabilităţii şi a realităţii acestora. Sunt convins că marele artist a revenit la Naţionalul ieşean dintr-o imensă, dintr-o superbă, dintr-o nedezminţită prietenie pentru director al acestuia, Cristian Hadjiculea, cu care a împărţit bune şi rele încă de pe vremea tinereţii lor creatoare, petrecutã la Teatrul Mic din Bucureşti.

Ne reamintim cu toţii că, în urmă cu vreo câteva stagiuni, Silviu Purcărete a mai acceptat o invitaţie de a lucra la Iaşi. Era pe vremea îndelungii, interminabilei renovări a clădirii, fapt consemnat într-un chip specific în partea finală a spectacolului. Poate că atunci Silviu Purcărete nu a făcut cea mai bună opţiune repertorială. Nu cred că Uriaşii munţilor înseamnă o izbândă a lui Pirandello. Se prea poate ca, dacă dramaturgul italian ar fi avut răgazul de a revedea textul, să-i fi adus ameliorări. Nu a fost să fie. Şi nu a fost să fie nici o izbândă scenică şi asta mai puţin din cauza lui Purcărete. Cine a văzut spectacolul ştie despre ce vorbesc, aşadar nu mai insist.

 Revenirea lui Silviu Purcărete reprezintă şansa celei de-a doua întâlniri. O şansã pe care, de data aceasta, spre cinstea lor, actorii ieşeni au fructificat-o.

Celelalte două semnificaţii sunt de natură strict estetică şi teatrală. Înscenând Pălăria florentină, Silviu Purcărete a spulberat, dintr-o singură loviturã, o prejudecatã, dar şi un mit. Prejudecata se referă la însemnătatea sau, mai degrabă, la lipsa însemnătăţii literare a vodevilului, a aşa-numitei piese bine făcute. Fireşte, acest gen nu aparţine nicidecum marii literaturi destinate scenei. Nu mizează nici pe grandoare, nici pe exaltarea marilor sentimente. Ar fi, dacă am proceda la o clasificare în specificul clasicismului francez din veacul al XVII lea, un gen minor. Un regretat critic român, căruia teatrul nostru îi datoreazã enorm, nutrea o veritabilã alergie faţã de gen. Spunea că el oferă doar fleacuri şi comedii descreţitive, prilejuieşte numai şi numai intrigi subţiri şi debile în jurul patului. Recurgând la un citat din Brecht şi referindu-se la efectul acestor piese şi al spectacolelor aferente asupra celor aflaţi în salã, criticul reamintea mereu cã ele ar provoca în exclusivitate şi cu desăvârşire doar plăceri sărace.

 Montarea ieşeană îl contrazice în mod categoric. Lucrate cu minuţie, rigoare, cu inventivitate regizorală, valorificând atent drămuite împrumuturi din arsenalul teatrului de artă, beneficiind de implicare, devotament şi spirit creator din partea interpreţilor, spectacolele create pe acest soi de texte pot provoca râsul şi pot determina şi bucurii estetice. Silviu Purcărete a mai adus de câteva ori argumente scenice în acest sens, o face şi acum, printr-un produs estetic de înaltã calitate, care te amuză, te bucură, te încântã, te face sã râzi în hohote, sãnãtos şi nicidecum gros. Asta în pofida faptului că Pălăria florentină vorbeşte despre o nuntă ce ar putea fi compromisă de un adulter.

Regretatul Vlad Mugur, care îl admira mult pe regizorul spectacolului de acum, preţuia şi el genul. Reamintesc cã Meşterul a montat în douã rânduri Crima din strada Lourcine, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, şi că plănuia ca, îndată după Hamlet, să pună la Naţionalul clujean un vodevil. Timpul, viaţa nu i-au mai acordat această ultimă şansă. Silviu Purcărete spulberă prin spectacolul lui şi mitul în conformitate cu care piesa bine făcută s-ar monta de la sine. Mitul care edictează că regizorul ar trebui să fie, în acest caz, doar un alcătuitor de bune distribuţii, că mai apoi rostul lui s-ar limita la îndrumarea jocul actoricesc, la metronomizarea lui eficientă, la aducerea şi menţinerea acestuia la turaţia cerută, la cenzurarea eventualelor excese ori sărituri peste cal. Cã vodevilul exclude concepţia, implicarea regizorală, că piesa bine făcută dispune de o arhitectură atât de bine consolidată încât orice intervenţie exterioară i-ar afecta grav şi în chip nepermis structura de rezistenţã. I-ar descompune şi contrazice gramatica şi i-ar dinamita perfecţiunea scriiturii. I-ar anula coerenţa şi ar scoate din ecuaţie surpriza. Ar fi dăunătoare ritmului endiablé în absenţa căruia un spectacol cu un vodevil ar fi pur şi simplu echivalentului unei limonade calde, servite neglijent, în plină vară, atunci când sunt 40 de grade la umbră.

Regizorul spectacolului ieşean a întocmit o distribuţie foarte bună. A găsit pentru interpretul lui Fadinard un tânăr actor excelent, cu vervă, cu ritm, capabil să stea, adică să alerge permanent prin scenă, să întruchipeze mai mult decât credibil peripeţiile candidatului la însurătoare. Să fie comic dând expresie spaimelor în continuă creştere ale personajului, coşmarului său, care nouă, spectatorilor, trebuie să ne aparã a fi unul comic. Să îi transpună sfârşeala fără să gâfâie, fără a afecta inteligibilitatea textului. E vorba despre Ionuţ Cornilă. Logodnica lui Fadinard, Hélène, jucată de Andreea Boboc, e mireasa care nu ştie, nu înţelege nimic din ceea ce i se întâmplă. Ea doar leşină. Cu graţie sau fără. Dar nedezminþit teatral şi, obligatoriu, cu nenumărate repetiţii.

Călin Chirilă e interpretul ideal al viitorului socru, al Mistreţului capricios, care ba rupe, ba reporneşte nunta. Apare cu bască şi cu papion, amestec de ridicol iniţial caracterizant, probat eficient şi cu acumulări definitorii pe durata întregii reprezentaşii.

Poate puţin cam copt pentru statutul de locotenent, Daniel Busuioc în Emile e Hipopotamul în persoană. Secondat aşa cum se cuvine, într-o foarte bine controlată complementaritate, de Diana Chirilă, interpreta adulterinei Anaïs. Doru Aftanasiu, le mari cocu, e un fel de Jupân Dumitrache al lui Labiche. Nu, el nu merge la izirciţ, doar stă cu picioarele în apă ba caldă, ba fierbinte, torturat fiind de Fadinard, aşteptând în toiul nopţii revenirea acasă a soţiei care, din prea multă dragoste pentru locotenent şi printr-o neatenţie a aceluiaşi Fadinard şi-a pierdut à jamais pălăria, pălăria florentină simbolul sui generis al fidelitãţii. O fidelitate căreia trebuie să i se găsească înlocuitor. Spre disperarea tânărului mire. Când dobândeşte certitudinea traducerii în amor, Beauperthuis e mai fioros, mai înspăimântãtor, dar şi mai ridicol decât Matamore al lui Corneille din Iluzia comicã, vrea nu scandal cu orice preţ, ci sânge de-a dreptul. Are pregătite nu unul, ci douã revolvere. Se înmoaie, pare uşor de păcălit, simte totuşi făcătura, e pe punctul de a înţelege substituirea, dar lovitura de teatru din final rezolvă în cel mai teatral şi mai vodevilesc chip posibil totul. Fiindcã, nu-i aşa?, toate femeile şi toate pălăriile sunt la fel. Iar Vézinet, savuros jucat de Constantin Puşcaşu, se dovedeşte frate bun cu Agamiţă Dandanache.

Personajul e zaharisit, surd, nu pricepe nimic, aleargă, caută papucei şi se află pe punctul de a arunca în aer finalul fericit ce tocmai se pregãteşte. Cuplul salonard Achille-Baroana e susţinut con brio de Petru Ciubotaru şi de Puşa Darie. Suntem precum în Preţioasele ridicole. Achille e asemenea veleitarilor literari satirizaţi de Molière în Mizantropul. Scrie poezele şi compune cântecele cu ciobănei şi ciobăniţe ca în literatura galantă din secolul al XVII lea. Ca în celebrul, acum ilizibilul roman L’Astrée al lui Honoré d’Urfé. Creează pretinse opere de artă dedicate masivei, trecutei, caraghioasei Baroane.Totul contrapunctat de Mărie şi Mărioară, executată cu foc de un gurist disperat, omiprezentul Fadinard. Petronela Grigorescu o joacă apăsat pe Virginie, servitoarea lui Anaïs, care ştie tot şi se amuză copios pe seama stăpânilor ei. Doina Deleanu în Clothilde, servitoarea turmentată, face un rol secundar lucrat filigranat. Aşa cum fac, de altminteri, şi Dionisie Vitcu (Tardiveau), care aleargă şi parcă se dezmembrează în faţa noastră, Horia Veriveş, înlocuitorul de mire prostănac şi de serviciu, Gelu Zaharia (Félix), Haruna Condurache (Claire).

Silviu Purcãrete a pus în scenă la Iaşi un spectacol cu un ritm fără cusur. Pălăria florentinã la folle journée a lui Labiche, tot la fel cum e la folle journée a lui Fadinard. Iar ca ziua să fie încă şi mai nebună, ba şi mai plinã, la ea iau parte nuntaşi ce îl însoţesc peste tot, înmulţindu-se, pe nefericitul mire. Vin la el acasă, îl urmăresc în salonul modistei confundat cu casa de căsătorii (mă rog, Primăria), acasă la Beauperthuis, ş.a.m.d. Spaţii create ad hoc, prin abile, prin inspirate mişcãri ale decorului gândit de Dragoş Buhagiar.

Şi uite aşa ajungem la originalitatea spectacolului lui Purcărete. La unicitatea lui. Pălăria florentină de la Iaşi înseamnă, mă rog, a însemnat un spectacol ce mizează mult pe ceea ce îi oferă arhitectura dar şi decoraţiunile recent renovatei săli a Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri”. Se joacă peste tot. Pe scenă, la parterul sălii, în unele loji. Acolo, în loji, se aflã câteva soprane şi altiste pe care le auzim şi le vedem cântând la începutul spectacolului. Ele sunt gonite de cei doi clovni (Emil Coşeru şi Cosmin Maxim), falşi mânuitori de decor. Aceştia poartă în braţe componente ale decorului, îl aranjează, ei observă ceea ce se întâmplă pe scenă, ei comentează şi completează întâmplările. Execută timide, ridicole, mişcãri de dans precum cele din spectacolele de cabaret. Sunt îmbrăcaţi în halate, au pe cap băşti pe care le schimbă între ei, cu care fac jocuri asemenea celor cu jobene din filmele mute ori din unele spectacole cu piese absurde ale lui Tompa Gábor sau Măniuţiu. Nu s-a numărat oare comedia de bulevard printre precursorii literari şi teatrali ai absurdului?

Sopranelor şi altistelor li se alătură curând tenori şi baritoni, dar şi jandarmi, impecabil dirijaţi şi implicaţi de-adevăratelea în montare de Silviu Purcărete şi de coregrafia imaginată de Florin Fieroiu. Interpreţii şi figuraţia cântă fără cusur superba muzică de scenă compusă de Vasile Şirli. Indiciu clar că dirijorul Dragoş Mihai Cohal şi-a fãcut datoria, că a repetat îndelung şi cu folos cu actorii. Acum îi vedem şi îl auzim, în calitate de pianist, alături de Irina Romilã. Îl vedem şi dirijând.

Nu, nu se putea ca Silviu Purcărete sã se dezmintă şi să renunţe în spectacolul lui la bastoane ori la umbrele. Şi, mai ales, era imposibil să nu ridice vodevilul la puterea marii, adevăratei arte.  

Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi

 PĂLĂRIA FLORENTINÃ de Eugène Marin Labiche

 Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoş Buhagiar

 Muzica: Vasile Şirli

 Mişcarea scenică: Florin Fieroiu

 Conducerea muzicală: Dragoş Mihai Cohal

Pianişti: Dragoş Mihai Cohal, Irina Romilă;

Cu: Ionuţ Cornilă, Călin Chirilă, Daniel Busuioc, Doru Aftanasiu, Constantin Puşcaşu, Dionisie Vitcu, Horia Veriveş, Gelu Zaharia, Petru Ciubotaru, Emil Coşeru, Cosmin Maxim, Constantin Avădanei, Petronela Grigorescu, Diana Chirilă, Andreea Boboc, Haruna Condurache, Puşa Darie, Doina Deleanu şi Annemarie Chertic, Tatiana Ionesi, Catinca Tudose, Irina Răduţiu Codreanu, Livia Iorga, Georgeta Burdujan, Brânduşa Aciobăniţei, Diana Roman, Alina Mîndru, Tatiana Grigore, Mădălina Munteanu, Daniela Tocari, Radu Ghilaş, Dumitru Nãstruşnicu, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Andrei Grigore Sava, Alexandru Tatu, Sorin Cimbru, George Cocoş, Alexandru Iuraşcu, Dumitru Georgescu

Data difuzării online: 21 aprilie 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, Zână-Măseluţă.