Au existat, de-a lungul vremii, exegeţi care, fie că i-au negat lui Shakespeare paternitatea piesei, fie  că i-au recunoscut acestuia doar un statut de coautor. Mai numeroşi au fost cei ce l-au criticat. Iată. Pentru Haig Acterian, Titus Andronicus era o scriere lipsită de orice valoare, ivită “din silinţa josnică” de a nu crea decât “o îngrămădire de atrocităţi, chinuri fizice şi masacre”. Ceva mai aproape de zilele noastre, polonezul Andrzej Žurovski socotea că Titus Anronicus ar fi o ‘’o piesă abia schiţată’’, în care nici urmă de psihologie, ci doar de situaţii. Esenţa dramei ar fi reprezentată de “haos şi dezmăţ, infamie, bestialitate şi viol”.

Cu toate acestea, scrierea şi-a dovedit validitatea în câteva spectacole de autentică valoare, la noi îndeosebi în cel realizat în 1993,la Naţionalul craiovean, de Silviu Purcărete. Cu inegalabilul Ştefan Iordache în rolul titular.

Pe marele, pe risipitorul, pe regretatul regizor Alexandru Darie mai mult ca sigur că l-a interesat piesa lui Shakespeare. Însă a preferat să monteze la Bulandra, la zece ani distanţă de la spectacolul purcăretian,  nu scrierea originală, ci un reconstruct teatral, o rescriere din perspectiva modernităţii, poate şi a ideii lui Jan Kott, ‘’ Shakespeare, contemporanul nostru‘’, datorată lui Heiner Müller (1929- !995). Cel care a recurs la Shakespeare exact din motivele în virtutea cărora s-a apelat atât de des, între 1945 şi 1989, în Estul european la scrierile marelui Will. Fiindcă prin ele se putea vorbi despre realitatea cumplită de acolo. Să reamintim că Heiner Müller a trăit în Germania răsăriteană, a fost un veritabil disident, a pătimit mult din această cauză. Dar şi că nu a fost deloc comod, nici prin vorbă, nici prin faptă pentru autorităţi şi prin felul critic în care a comentat realitatea Germaniei reunificate.

Müller s-a folosit de o metodă foarte apropiată de cea brechtiană. A recurs la o formulă modernizată de teatru de comentariu. A recurs la un Narator, în cazul versiunii difuzate online a spectacolului din 2003 de la Bulandra, interpretat dur, apăsat, contorsionat de Radu Amuzulescu ( din câte se spune, celălalt interpret al rolului, Dan Aştilean, a propus o interpretare aproape la antipozi), care îşi pune pe propria-i figură pielea lui Shakespeare. Şi care rezumă, comentează, actualizează, rescriere la vedere istoria măririi, decăderii, nebuniei, reale sau doar simulate, a răzbunării generalului Titus Andronicus, excelent interpretat de Cornel Scripcaru.

Alexandru Darie a realizat un spectacol şi brechtian, şi artaudian (cruzimea personajelor musteşte din fiecare colţişor), şi postmodern. Maria Miu a creat un decor tip arenă, din lemn, care, graţie light-designului făcut de regizor, e când roşiatic, când albăstrui. Sau, cel puţin, s-a arătat  aşa în filmarea indubitabil făcută de adevăraţi profesionişti. Pe scena şi de Antichitate greacă, şi elisabethană sunt răsfitate foi. Naratorul are adesea la îndemână cărţi, hârtie, stilou, cerneală.

Toate personajele sunt (erau) gândite de Alexandru Darie asemenea unor gladiatori, toate duc/duceau o luptă pe viaţă şi pe moarte, toţi actorii din distribuţie joacă energic, concentrat, se cheltuie, îşi folosesc la maximum toate energiile şi creatoare, şi fizice.

 Chiar şi aşa, chiar văzut prin intermediul unei înregistrări, Anatomie. Titus. Căderea Romei  are viaţă. Şi, mai presus de toate, depune mărturie despre extraordinara ştiinţă a lucrului cu actorii pe care o avea Alexandru Darie. Că nu a folosit-o întotdeauna la cote maxime e cu totul altă poveste. Zămislesc roluri de antologie, alături de cei numiţi deja, Claudiu Stănescu, un Aaron ce răzbună chinurile şi umilinţele Tamorei şi pentru aceasta devine efigia Răului, exemplar şi nuanţat adusă în scenă de Camelia Maxim, Romeo Pop, aici în vârf de carieră , şi histrionic, şi cinic deopotrivă, Daniel Popa (un foarte bun Lucius), Anca Andone (Lavinia, fiica sacrificată a lui Titus), Adrian Ciobanu şi Marius Iosif Capotă (cum nu se poate mai convingători şi în chip de luptători, dar şi în revelate, deliberat foarte puţin mascate travestiuri), Şerban Pavlu, Marius Chivu, Ion Cocieru (un binecunoscut şi apreciat creator de roluri secundare cu mare impact, aici foarte bun în Bufon), Marius Chivu, Marian Râlea, Şerban Cellea. De fapt, întreaga distribuţie atinge/atingea starea de graţie. Toţi actorii surprind fără cusur anatomia personajelor.

Spectacolul lui Alexandru Darie şi al Bulandrei are (mă rog, avea) încă un mare atu pe lângă regie, actorie, scenografie şi light design, toate de mare, de aleasă calitate. Pătrunzătoare muzică de scenă creată de regretatul Adrian Enescu.  Care, cum se spune, era de acolo, nu era defel un attach.

Teatrul L.S. Bulandra din Bucureşti

ANATOMIE. TITUS. CĂDEREA ROMEI de Heiner Müller

Traducerea: Oana Trubatu şi Răsvana Cernat

Regia: Alexandru Darie

Light design: Alexandru Darie
Muzica: Adrian Enescu
Asistent regie: Sandra Răsvana Cernat

Distribuţia:

Radu Amzulescu (Naratorul)

Cornel Scripcaru (Titus Andronicus)
Marian Râlea (Marcus, fratele lui Titus)
Romeo Pop (Saturninus, împăratul Romei)
Şerban Pavlu (Bassianus, fratele lui Saturninus)
Camelia Maxim (Tamora, regina goţilor)
Claudiu Stănescu (Aaron, iubitul Tamorei)
Daniel Popa (Lucius, fiu al lui Titus)
Marius Chivu (Aemilius, fiu al lui Titus)
Rodica Lazăr (Quintus, fiu al lui Titus)
Radu Micu (Mutius, fiu al lui Titus)
Anca Andone (Lavinia, fiica lui Titus)
Marius Capotă (Chiron, fiu al Tamorei)
Adrian Ciobanu (Demetrius, fiu al Tamorei)
Constantin Diţă (Alarbus, fiu al Tamorei)
Şerban Cellea (Gotul)
Ion Cocieru (Clovnul)
Gabriela Curpăn (Doica)
Anamaria Marinca (Bote)

Decoruri şi costume: Maria Miu
Light design: Alexandru Darie
Muzica: Adrian Enescu
 Asistent regie: Sandra Răsvana Cernat

Data difuzării online: 27 mai 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zâna-măseluţă.